În dimineaţa în care urma să se desfăşoare şedinţa publică de repartiţie a posturilor didactice, m-am trezit cu o teamă apăsătoare. Gândul era acela că, deşi ajunsesem printr-o minune să am o notă mare şi să aspir la cele câteva ore de Religie în liceul unde învaţă cei trei copii ai noştri, era foarte posibil să nu ating acest vis.
Simţeam o deznădejde cumplită şi mă întrebam dacă nu cumva era totuşi mai bine să rămân la şcoala unde primisem continuitate după multe rugăminţi, insistenţe şi umilinţe. Soţul meu era ferm convins că, dacă aveam să rămân acolo, unde îmi fusese foarte greu în anul anterior, era foarte probabil să nu rezolv nimic în perspectivă şi, mai mult, să am încă un an foarte dificil. De aceea insista, spunând că doar depăşindu-mi frica voi lăsa loc pentru ca Dumnezeu să lucreze. Dar a te lăsa în voia lui Dumnezeu este, paradoxal, cel mai înspăimântător lucru pentru omul zilelor noastre. A te lăsa în grija… altuia, când ai alternative şi îţi poţi face calcule şi strategii poate părea un lucru greu de îndurat, când suntem educaţi să fim „arhitecţii propriilor noastre destine”.
Iată-mă, deci, în faţa unei decizii şi a „hazardului” iminent. Nu mă puteam urni să plec, nu puteam nici măcar să intru în baie să mă spăl, ci stăteam ţintuită pe marginea patului, cu un atac de panică pe care încercam să-l gestionez. Uitându-mă întâmplător către bibliotecă, am zărit cartea cu mărturiile despre Cuviosul şi, în acel moment, i-am cerut acestuia ajutorul, în gând. Brusc am simţit cum toată încordarea mea se înmoaie, lăsând loc unui plâns eliberator. Am plâns ca un copil, pe umărul soţului meu. Mi-am plâns toată frica aceea străină de mine, lăsând loc sentimentului că nu voi fi singură la acea şedinţă şi că Domnul mi-a pregătit ce este mai bine pentru mine acum.
Pe drum, staţie după staţie, mă apropiam de locul unde urma să se ţină şedinţa, iar sentimentul de teamă, de lucru iminent m-a copleşit a doua oară, când urcam treptele ieşirii de la metrou. Din adâncul disperării, căci un atac de panică te vlăguieşte de toată forţa fizică, te înmoaie ca pe o lumânare de ceară ţinută la cald, după care te umple de agitaţie, i-am cerut ajutorul Cuviosului. Eram agitată şi mă pregăteam să traversez strada. În clipa următoare, am avut sentimentul că Părintele este lângă mine şi cum, imaginar, îl pot prinde de braţ. I-am auzit în minte vocea zicându-mi:
– Stai, dragă, unde alergi aşa?!? Stai uşurel, că tot acolo ajungi!! Stai uşurel! Hai, hai că mergem amândoi!
Treptat, în timp ce mi-am continuat drumul, mi-am recăpătat puterile şi curând intram deja în curtea şcolii, unde m-am întâlnit cu câteva cunoştinţe cu care am schimbat impresii legate de examen.
Odată intrată în sală, mă gândeam că înaintea mea erau la rând peste douăzeci de persoane, iar probabilitatea ca socoteala făcută de mine să rămână în picioare era destul de mică. Cu toate acestea vedeam cum rând pe rând sunt alese posturile din şcoli şi nu cele din licee, unde era şi postul dorit de mine. În suflet aveam clar sentimentul că va fi bine şi că „ce-i al meu e pus de-o parte”, dar, cu toate acestea, m-a cuprins din nou panica. Inima îmi bătea cu putere şi parcă îmi coborâse în stomac. Atunci i-am cerut din nou ajutorul Cuviosului, însă, în mod surprinzător vocea pe care am auzit-o era de această dată dojenitoare. Îl vedeam parcă într-o cămaşă albă cu carouri, ţinând în mână o cruce de lemn, cu care gesticula agitat. Mă certa:
– Potoleşte-te, dragă, gata! Ajunge! Eşti culmea!
Avea dreptate, în acest punct, cu doar câteva persoane înainte, agitaţia mea era inutilă, căci după alte câteva minute rosteam codul liceului mult visat!
Cuviosul se rugase pentru mine în tot acest timp!
Cristina,
cea care a avut nevoie mai întâi să vadă ca să creadă
