Cuviosul a fost – sau îmi vine să spun este – cea mai deosebită persoană pe care mi s-a dat să o cunosc. Pur şi simplu nu se încadra în tiparele obişnuite sau impuse de către societate.
La o privire superficială părea a fi un bătrânel oarecare, dar când îi întâlneai privirea simţeai de multe ori că trece prin tine şi-ţi cunoaşte tainele cele mai adânci. Uneori prezenţa lui putea fi incomodă, când prin jocuri de cuvinte şi un ton glumeţ scotea la lumină unele neputinţe greu de purtat, tocmai pentru a se curăţi. De multe ori nu reuşeam să-i înţelegem gesturile sau cuvintele şi le desluşeam misterul o dată cu trecerea timpului.
Era de-o smerenie rară, bine ascunsă. Dacă îi ceream un sfat, ne puteam aştepta la răspunsul: „Pooftiiim?”, ferindu-se astfel să-şi arate darurile cu care era înzestrat. Ieşit din tipare, deosebit, neînţeles, toţi îl iubeam şi-l aşteptam cuprinşi de un amalgam de emoţii contradictorii. Una dintre nenumăratele amintiri cu dânsul este din timpul unei călătorii. În ultimii ani, Cuviosul nu mai circula cu trenul, iar dintr-un loc în altul îl duceam cu maşina. De multe ori ne dădeam un loc de întâlnire, de unde era preluat de cei la care mergea.
La o benzinărie în Alba Iulia, în drumul spre Craiova, soţul meu a oprit să facă plinul. Era Vinerea Mare. În timp ce stăteam în maşină, am văzut un domn în costum, care făcea autostopul. M-am gândit: „Săracul! Uite, e Vinerea Mare şi sigur nu o să îl ia nimeni!”. Am întrebat: „Cuvioase, să nu îl luăm?”. Cuviosul mi-a spus: „Lasă, dragă, că nu cred că avem loc!”. Eu eram singură în spate. Dânsul a continuat: „Unde să vină? Acolo lângă cuvioşia ta?”. I-am spus că pe mine nu mă deranjează. Când a venit soţul meu, i-am spus despre acel om, dar am văzut că Cuviosul ezita. Până la urmă l-am luat pe acel domn, care s-a dovedit a fi sectar. A urcat în maşină, iar după ce am trecut pe lângă prima biserică, Cuviosul a şi început: „Poate cuvioşia ta eşti de altă credinţă. Am văzut că nu ţi-ai făcut cruce!”. Dar nu se uitase în spate.
Apoi acel om şi-a deschis Biblia şi a început să ne propovăduiască. Până la coborâre, la Haţeg. Cuviosul i-a spus doar câteva cuvinte. Îi spunea soţului meu: „Hai, cuvioşia ta, mai spune-i şi tu că eu nu ştiu ce să îi mai spun!”. Deşi era foarte înfierbântat, până la urmă acel om a fost foarte impresionat de Cuviosul. După ce i-a spus că este de altă credinţă, l-a întrebat: „Cine sunteţi? De unde ştiţi? De unde sunteţi? Ce sunteţi? Călugăr?”. Cuviosul lăsa peste tot o rază de lumină şi un semn de întrebare.
Neostenit în călătorii, la rugăciune şi metanii, părea că nu va pleca dintre noi… şi nu a plecat, doar s-a mutat la cele veşnice, prin „moartea cea sfântă” pe care şi-a dorit-o mai presus de orice. Dacă în timpul vieţii de multe ori am avut privilegiul să mă cheme să ne rugăm împreună, nădăjduiesc în ajutorul lui pentru familia mea, ca să fim şi dincolo împreună.
Alina T.
