Am auzit de Cuviosul sau Părintele Gherontie, cum i se mai zice, de la un călugăr, ucenic al Părintelui Iustin Pârvu, şi mi-am dorit să-l cunosc. După multe încercări eşuate, am reuşit să-l întâlnesc abia doi ani mai târziu, prin martie 2013.
Nu pot spune că aveam probleme deosebite, însă parcă o presimţire a încercărilor mari prin care aveam să trec m-a făcut să bat drumul împreună cu Cristina, cea care avea să-mi devină soţie, de la Constanţa la Satu Mare, peste 1000 km, doar ca să-l văd pe Cuviosul. La Satu Mare era găzduit de o familie, într-un apartament. Ne-a făcut o primire deosebită, iar dragostea ce ne-a arătat-o ne-a copleşit. Ne-a dăruit şi două tablouri mari cu diagonala de peste 1m, care erau parcă cu dedicaţie, desenate de el în carioca, foarte colorate, foarte vii, parcă surprindeau lumea de dincolo.
Am plecat de la Satu Mare atât de fericiţi, dar tot atât de ameţiţi, pentru că la plecare Cuviosul a avut grijă să facă o diversiune şi ne-a dat, pe mine şi pe Cristina, cap în cap, într-un mod copilăresc, în joacă parcă, dar atât de tare, că mi-a luat aproape jumătate de oră să-mi revin din izbitură. Ne-am despărţit şi cu o mare tristeţe pentru că nu credeam că o să-l mai întâlnim, conştienţi fiind de distanţa foarte mare ce ne despărţea.
După aproape jumătate de an de la întâlnire, în 16 august 2013, am avut parte de o primă mare surpriză din partea sa. Cuviosul Gherontie mă ruga telefonic să-l primesc în acea zi pe un părinte din Alba Iulia, împreună cu soţia sa. Cuviosul susţinea că îl cunoşteam şi insista foarte mult să nu-i iau banii pentru cazare, ceea ce era posibil, deoarece lucram la un complex turistic pe litoral. Până să închidă apelul a ţinut să-mi mai amintească o dată faptul că eu deja îl cunoşteam. Era vârf de sezon şi sfârşit de săptămână deci erau şanse mici să găsesc o cameră bună în staţiune, cu doar câteva ore înaintea sosirii părintelui. Spre surprinderea mea însă am găsit foarte repede o cameră bună la un hotel partener, era şi singura pe care am găsit-o, parcă ar fi fost rezervată pentru ei.
Dar pentru mine nu aceasta a fost minunea, ci faptul că eu chiar îl cunoşteam, exact aşa cum mi-a precizat Cuviosul Gherontie. Părintele ţinuse nişte cursuri la Olimp cu ceva timp înainte, iar duminica a slujit la biserica din Neptun, unde eu, deşi eram în timpul serviciului, am fugit să mă închin, ca orice creştin în zi de duminică. Am prins puţin şi din predica părintelui, pe care îl vedeam pentru prima dată. Din predică nu îmi mai amintesc prea multe, însă chipul părintelui l-am fixat atât de bine, deşi nu l-am văzut decât pentru 5-10 minute şi de la o distanţă de vreo 20 de metri, încât atunci când l-am revăzut, noaptea târziu, când au sosit, am ştiut imediat cine este, ca şi cum ar fi fost un membru al familiei mele, ceea ce au şi ajuns să fie. Părintele împreună cu soţia sa, într-un fel, au devenit naşii noştri de cununie, într-o conjunctură mai neplăcută, din păcate. Cu câteva zile înainte de data nunţii, cei pe care îi alesesem de naşi ne-au spus că ei consideră că nu este bine să ne căsătorim şi că ei nu mai vor să ne cunune. După ce i-am spus şi Cuviosului problema, lucrurile au intrat pe cea mai bună cale posibilă atunci. Aşadar, Cuviosul ne-a ajutat mai mult decât cu rugăciunea, el ne-a trimis un ucenic al lui să ne ajute.
Cu Părintele Gherontie ne-am întâlnit după aceea de mai multe ori, a şi stat la noi acasă câteva luni, şi ne-a ajutat de fiecare dată, şi tot de fiecare dată într-un mod tainic. De exemplu, dacă îţi spunea ceva, pricepea doar cel care trebuia să priceapă, şi poate nu imediat, de multe ori după o vreme înţelegea mesajul primit de la Cuviosul.
Sunt multe fapte minunate de spus despre Cuviosul, că ar trebui să scriu o carte. O să închei însă cu o strofă pe care dânsul o recita mereu:
„După chip cunoşti o floare,
Ciocârlia, după cânt,
Aurul, după culoare,
Iar pe om, după cuvânt.”
(Cristian Marin, Eforie Nord)
