Mama mea a fost prietenă foarte bună cu doamna C., din Alba Iulia. A cunoscut-o prin fiul ei, care este preot şi ne ajuta foarte mult. Întâmplător, mama s-a îmbolnăvit foarte rău şi a trebuit să îi duc la doamnei ceva, că mama îi mai ducea câte ceva, de-astea de prin pădure. Eram şi atunci tare necăjiţi. Acolo l-am găsit pe fratele Gherontie. Atunci ajunsese. Avea mulţi bani, pe care a vrut să îi dea doamnei C., dar ea a refuzat. Dânsul îi tot spunea: „Primeşte-i, că nu te mai întâlneşti cu aşa ceva!” Ea a zis: „Nu, dragul meu, îţi mulţumesc din sufletul meu, dar mie nu îmi trebuie bani.” Restul nu au mai discutat altceva, dar doamna a zis: „Până nu pleacă dumneaei de aici, te rog să faci o rugăciune în casa mea, ca să audă şi ea.” A zis către mine doamna C.: „Aşa ceva n-ai auzit!” Şi nu uit. Atâta s-a rugat de frumos! Mi-a plăcut foarte mult! Atunci fratele Gherontie nu mi-a dat niciun ban. Dar nici nu i-am cerut, deşi aveam foarte mare nevoie!
Mi-aduc aminte ceva ce s-a întâmplat de câteva ori după aceea. Nici nu apăream bine pe strada unde stătea doamna C., într-un bloc înalt-înalt, că auzeam pe cineva strigând de la un geam, de sus: „Alo, alo!”. Era fratele Gherontie. Dumnealui era la geam şi avea bani pregătiţi pentru mine, înnodaţi într-o batistă. Îmi arunca de sus banii. Parcă acuma îl văd cum îmi arunca cu batista banii. Mă tot uitam printre copaci, printre cloambe. Şi striga: „Uită-te bine, că acuma îţi pică ceva!” Îmi venea să îl iau în braţe, să fug cu el. Unde să fug? Da’ eram foarte bucuroasă!
(Ana R., Cugir, Alba)
