Ştiind că o să-mi intre în casă un „nebun pentru Hristos”, prima senzaţie a fost de spaimă: „Nu o să vorbească cu mine!”, „O să-mi citească tot sufletul, toată neîncrederea şi cârtirea!”, „O să mă facă de ruşine în faţa tuturor cu toate cele ascunse din sufletul şi mintea mea.”
Ei, bine, nu a fost deloc aşa.
Întind mâna spre un bătrânel slăbuţ, micuţ, cu o privire şugubeaţă şi cu un neastâmpăr copilăresc. Cu cât îţi era mai stăruitor gândul „A, este un bătrânel dus cu pluta!”, cu atât se străduia parcă să ţi-l întărească prin şotiile şi cuvintele rostite.
Mai târziu, am înţeles că, prin toate acestea, el ascundea bine de tot o taină, un înţeles în neînţelesurile ce ne strâng ca o menghină viaţa.
De multe ori, copleşită de necazuri, cu rouă picurând din ochii sufletului, trecând prin holul casei mă opresc în faţa icoanelor agăţate de perete – picturile sale –, dăruite cu mare drag din partea Sfinţişorului nostru, familiei mele.
Îmi apropii fruntea şi mâna dreaptă de sticla rece. Ca o străfulgerare simt cum sufletul îşi întinde aripi mari de heruvimi şi porneşte năucitor prin lumină şi întuneric şi iar lumină şi iar întuneric spre ţintă. Din icoane, Sfinţişorul nostru îmi spune că ţinta nu este rezolvarea problemelor mele, ci adevărata ţintă este dincolo de ele, este Hristos. Şi aşa, ca o trezire, pornesc din nou la drum cu mai multă putere şi mai mult curaj, căutând mereu şi mereu să păstrez în suflet clipa aceea, simţământul acela dumnezeiesc. Nu reuşesc. O pierd. Şi iar o caut şi iar o regăsesc şi o pierd din nou.
Aşa s-a făcut că în ziua vizitei în casa noastră a Sfinţişorului nostru, în 26 decembrie 2007, să fie aşezat la masă lângă o cunoştinţă care de ceva vreme avea probleme de sănătate (o boală de ficat). După câteva zile, ne întâlnim în oraş şi îmi spune că în timpul vizitei, Sfinţişorul nostru, într-un moment de „neastâmpăr”, l-a „înghiontit şi gâdilat” în partea dreaptă. Mai târziu a realizat că, de atunci, poate consuma alimente de care înainte nici nu putea să se apropie fără să-i creeze disconfort sau durere.
„Draga mea, Dumnezeu a făcut întotdeauna minuni pentru voi, nu-ţi pierde nădejdea!”, acestea au fost cuvintele ce le-am spus unei cunoştinţe, la spital, mamă a unui copil lovit de o boală gravă. Şi minunea s-a întâmplat! Sfinţişorul nostru s-a rugat pentru copil, i-a dăruit câteva lucruşoare să le poarte şi… acum este student eminent la medicină şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Sfinţişorului nostru, va ajunge un medic strălucit.
Cred cu adevărat că sunt oameni ce poartă tainic, ascuns, harul în sufletele lor, care, ca şi Sfinţişorul nostru, încearcă să-l ascundă, să-l protejeze, să nu-l piardă. Cred cu adevărat că este un dar atât de minunat, încât şi cei care l-au dobândit sunt uimiţi de ceea ce li se întâmplă şi sunt tentaţi să-l protejeze, să-l ţină şi să-l împartă doar cu sufletele frământate de doruri ascunse. Iar pentru cei ce îşi spun: „O fi chiar aşa?!”, harul dăruit în ascuns lucrează subtil sub forma unei nebunii, a înghiontelilor, a privirilor copilăreşti, prin care, mai devreme sau mai târziu, vor înţelege neînţelesurile…
Când am terminat de aşternut rândurile acestea, cu gândul la Sfinţişorul nostru, Gherontie, am luat Sfânta Scriptură şi am deschis-o, hotărâtă fiind să citesc primul verset pe care o să-mi cadă privirea. În partea dreaptă sus, a doua coloană, primul verset era: „Aceasta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului.” (Faptele Apostolilor 4, 11) (Letiţia V., Alba Iulia)
