Eram cu Cuviosul la rugăciune, în genunchi. Îmi amintesc că era întuneric afară.
La un moment dat, Cuviosul a tresărit şi s-a uitat undeva în jos, lângă mine, spre ceva. Când m-am uitat, am văzut un şoricel aliniat cu noi, în aceeaşi direcţie în care eram şi noi la rugăciune. Stătea foarte liniştit lângă mine şi chiar m-am gândit: „Uite, şoricelul ăsta e bolnav!”. Ştiam că animalele bolnave, înainte de a muri, se apropie de oameni şi am crezut că acesta e motivul pentru care a intrat în casă. Gândul meu era ca, după ce terminăm rugăciunea, să îl pun pe un făraş şi să îl arunc afară. Ne-am rugat, dar din când în când mă uitam, iar şoricelul era tot acolo, nemişcat. Mi s-a întărit şi mai tare convingerea că sigur e bolnav şi de aceea nu se mişcă de acolo. După aceea nu m-am mai uitat. Când s-a terminat rugăciunea, m-am uitat, dar şoricel dispăruse.
Nu ştiu unde s-a dus, deoarece în casă nu a mirosit a şoarece şi nici altă dată nu l-am mai văzut. În prezenţa Cuviosului, nu doar oamenii, ci şi animalele se comportau adesea altfel.
(E.T.)
