Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos se dovedeşte una dintre acele prezențe tainice pe care Dumnezeu le trimite din când în când în lume, pentru a lucra cu putere şi a trezi inimile oamenilor!
Viața sa smerită nu poate fi cuprinsă în categoriile simple ale istoriei sau biografiilor, căci el a trăit în afara convențiilor, în afara drumurilor bătătorite ale omului contemporan, chemându-ne, prin însăși prezența sa, la pocăință, la rugăciune, la iubire și la simplitatea Evangheliei. Ceea ce pentru mulți părea neînțelept, ciudat, chiar deranjant, pentru cei care aveau ochii inimii deschiși era vădit ca fiind lucrarea lui Dumnezeu! Cuviosul nu a fost un om al cuvintelor multe, nici al teologiilor savante, ci un trăitor tainic al harului, un slujitor al suferinței altora, un purtător al durerii lumii într-un chip ascuns și plin de smerenie. Departe de a fi un „excentric” religios, cum poate l-au văzut unii, el era un „nebun pentru Hristos” în sensul cel mai curat și mai adânc al cuvântului, așa cum ne sunt prezentați în spaţiul Răsăritean aceşti sfinți, care, prin disprețul de sine și nebunia asumată, rușinau înțelepciunea lumească. De altfel, pe această linie de trăire a credinţei, Cuviosul Gherontie s-a revendicat permanent ca un următor al Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos (+936, Constantinopol).
Om al unei iubiri fără condiții şi fără calcule, Cuviosul Gherontie îi iubea pe toţi şi îi pomenea la rugăciune „de la Adam şi Eva”, în frăţietatea dată prin creaţie de Tatăl Ceresc! Se apropia de fiecare cu o delicatețe aparte, chiar dacă uneori purtarea lui părea ludică, ironică sau imprevizibilă. Sub acest văl se ascundea însă o luciditate spirituală de o profunzime neobișnuită. El știa, fără să întrebe, ce porți ale sufletului trebuiau deschise și unde trebuiau așezate cuvântul sau tăcerea, mustrarea sau binecuvântarea, un zâmbet sau o lacrimă, personalizate deplin şi fiecare cu acelaşi rol terapeutic! Trăia în lume, dar într-o neîncetată stare de rugăciune, în prezența continuă a lui Dumnezeu și a sfinților, iar acest lucru era simțit de cei care îl primeau cu inimile deschise. Simpla lui apropiere putea să schimbe starea dintr-o inimă sau dintr-un loc, să lumineze o minte întunecată, să aducă pacea într-o familie. Toate prin harul care lucra prin el și printr-o viaţă pe deplin dăruită lui Dumnezeu.
Fratele nostru Gherontie cânta şi picta raiul, dar nu ca un artist, ci ca un rugător. Fiecare „pictură” ieșită din mâinile sale, fie că era făcută în creioane colorate sau în carioca, era o rugăciune materializată şi o expresie a descoperirilor pe care le avea de la Dumnezeu: biserica Ierusalimului ceresc, Maica Domnului din Vlaherne sau Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul său de la Botez i-au fost temele principale. Pe toate le dăruia, aşa cum se dăruia pe sine, pentru că în ele fiecare simbol, fiecare cruce sau fiecare chip de sfânt purta un mesaj adresat sufletului. Dăruia „picturi” şi unor oameni pe care îi vedea pentru prima dată, dar cărora le „vedea” suferința şi căutarea, pe care îi voia mai aproape de Dumnezeu. Ne-a ţinut odată alături de el câteva ore, până a terminat o „pictură” pe care apoi l-am văzut cum a dăruit-o, cu un mesaj clar de pregătire pentru marea trecere, unei persoane apropiate, care îl găzduise în câteva rânduri şi care era grav bolnavă. La fel îi sunt şi cântările, scări pe care urcă suflete şi coboară Harul!
Nu avea nimic al său, dar a trăit în bogăție duhovnicească. A fost nevoit să doarmă nu o dată sub cerul liber, însă când venea vorba despre lucrurile acestea insista doar pe faptul că se bucura când venea „drăguța sau drăguliţa de primăvară”. A postit cu asprime, s-a nevoit singuratic și în tăcere, chiar dacă adesea în mijlocul lumii, nu în pustnicie, dar niciodată nu s-a plâns. Şi nici nu-l vedeam îngrijorat pentru ziua de mâine, poate doar cât să nu uităm, să avem grijă să postim cum se cuvine, că „mâine este sfânta miercuri sau sfânta vineri, dragă!”. Această încredere totală în Dumnezeu îi aducea adevărata libertate spirituală și îi dădea putere să se roage ore întregi cu mâinile ridicate, alteori închinându-se pe stradă, în mijlocul oamenilor, fără rușine sau teamă de răutățile semenilor. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat imediat, cu care ne-a cucerit foarte repede şi care l-a definit pe Cuviosul: dragostea nemărginită pentru rugăciune, pentru care renunța pe moment la orice altceva ar fi făcut, puterea de a intra foarte repede în duh de rugăciune de foc, dorinţa de a participa la sfintele slujbe, iar când nu era cu putinţă, de a rosti sau de a participa la rostirea unor rugăciuni sau fragmente din sfintele slujbe, pentru a rămâne permanent în comuniune cu Biserica! Se ruga având conştiinţa că rugăciunea îi este ascultată, spunându-ne când era cazul că „nu se roagă degeaba”, iar când ceea ce era rugat să ceară de la Tatăl Ceresc nu era după voia Lui, spunea: „Dragă, eu nu sunt Dumnezeu!” sau „Ce nu se poate, nu se poate, dragă!”.
Asemenea nevoitorilor din toată vremea ai Bisericii, Cuviosul Gherontie a primit şi darul prorociei. Cu toată discreția cu care îşi punea în lucrare darul înainte-vederii, am fost martor la momente în care descoperea voia lui Dumnezeu, spre „[…] lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Ef. 4,12). Amintesc aici doar două astfel de momente. Primul, care mă priveşte direct, s-a petrecut pe la începutul anului 2002. Fiind la noi, pe neașteptate, a intrat în dialog cu Monica şi i-a spus: „Dragă, pe dânsul îl ocrotesc Arhanghelii!”. Am fost foarte surprins şi totodată nedumerit să-l aud, dar după ceva timp a repetat afirmaţia. Evenimentele, derulate după pronia lui Dumnezeu şi descoperirea primită de Cuviosul, au urmat un curs complet neașteptat pentru mine la momentul respectiv şi m-au condus ca din 21 octombrie, acelaşi an, să fiu chemat pentru slujirea preoțească la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, ocrotită de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe care îi chem mereu să îmi fie aproape. Ulterior, aveam să aflu de la o maică dragă sufletului nostru că în aceeaşi perioadă i-a spus hotărât să grăbească lucrul la crucea brodată, pentru veşmintele mele de la hirotonie, deşi respectivul plan nu fusese mărturisit cuiva. Port cuvintele Cuviosului ca pe o încredințare a iubirii lui Dumnezeu, ca pe o responsabilizare pe măsură.
Astfel de descoperiri a avut Cuviosul şi pentru viitori arhierei. În contextul alegerii în 2011 a părintelui Ignatie Trif în demnitatea de Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, alături de care am slujit aproape un deceniu la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, Cuviosul a fost întrebat despre eclesiarhul de atunci al catedralei, Părintele Arhimandrit Samuel Cristea, dacă o să ajungă şi dânsul episcop. Răspunsul Cuviosului Gherontie a fost extrem de scurt: „Dragă, dânsul mai la bătrâneţe!”. Profeţia s-a împlinit în acest an când, în şedinţa Sfântului Sinod din 2 iulie 2025, Părintele Samuel a fost ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.
Dumnezeu, în mila Lui, a arătat sfințenia Cuviosului încă de când era printre noi, dar mai ales după plecarea sa în veșnicie. Cei alături de care a călătorit măcar o clipă pe calea vieţii îşi amintesc şi dau mărturie de întâlnirile cu el, de un cuvânt, de o privire, de o întâmplare stranie care acum capătă sens. Mormântul lui a devenit repede loc de pelerinaj, iar cei care s-au rugat cu credință au simțit alinare, vindecări, răspunsuri neașteptate, venite adesea pe loc! Oameni care nu credeau că poate să fie adevărat ceea ce se spune sau se scrie despre Cuviosul au fost mișcați până la lacrimi. Pentru mulţi, întâlnirea cu Cuviosul Gherontie este şi calea spre (re)găsirea legăturii personale cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii Tismanei, în special cu Sfântul Nicodim, pe care şi dânsul l-a prețuit nespus de mult, care duce înspre trăirea vie a apartenenței la Biserica lui Hristos!
Cărțile care adună mărturiile despre el sunt adevărate ipostaze ale lucrării lui Dumnezeu într-un om care a fost, în cele din urmă, o fereastră spre Cer. Oamenii mărturisesc că îl simt aproape și după moarte, ca pe un frate care înțelege durerea lor și o duce la Hristos. Rugăciunea către el este o vorbire directă şi simplă, de la inimă la inimă. Relaţia duhovnicească pe care o au deja mii şi mii de oameni cu Cuviosul ne arată limpede cum ne aşteaptă Dumnezeu să fim în faţa Lui: cu sinceritate, cu dragoste şi cu nădejde! De aceea, mulți îl cheamă şi îl simt ocrotitor, părinte, frate, împreună-rugător pentru cei aflaţi în încercare, aşa cum era pe când petrecea printre noi, şi mult mai mult! Este o dovadă vie că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa!
Pr. prof. univ. dr. habil. Dorin Opriş,
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia,
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca
