Odată, nestăpânindu-mi privirea, am căzut în diferite gânduri.
Mergeam spre chilia Cuviosului, ruşinându-mă şi, totodată, cu o mare teamă pentru că ştiam că nu-i pot ascunde nimic. De cum intru în chilie, Cuviosul îmi spune: „Ochii văd, inima cere!”. Mi-a fost suficient să-mi văd greşeala şi am primit soluţia de a mă îndrepta. Trebuia să-mi stăpânesc privirea ca să nu mai dau pricini de lupte patimilor. Mi-a împăcat conştiinţa. Ştia neputinţele fiecăruia şi ştia cum să le îndrepte fără să rănească.
Mă ţinea pe linia unei stări duhovniceşti cuvenite unui călugăr. Nu mă lăsa nici să deznădăjduiesc, nici să-mi înalţ cugetul.
(Mărturie culeasă de rasofora Ignatia, Mănăstirea Petru Vodă)
