De praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, în toamna anului 2023, eram la mai puţin de două săptămâni de la operația pe care o făcusem cam pe nepusă masă şi încă eram în convalescență, ba chiar în perioada în care ar fi trebuit să stau acasă să mă recuperez, mai mult în pat. Împreună cu surorile mele am zis să mergem, totuşi, să ne închinăm la sfintele moaşte, aşa după cât voi putea sta eu în picioare… o jumătate de oră, o oră… că ştie sfântul că atâta jertfă se poate… şi am plecat.
Am ales călătoria cu trenul, pentru că n-aş fi putut să conduc, mai ales că traficul în Bucureşti mi-ar fi creat dificultăți suplimentare legate de parcare. Chiar de ziua sfântului am ajuns pe la ora 10 şi, urmând coada de oameni spre capătul ei, am mers, şi tot am mers, sperând să se vadă vreun capăt. Atunci am zis în sinea mea: „Sfinte, să ştii că asta este jertfa mea, să mă închin aici, în proximitatea raclei tale!”. Aproape de parcul Carol, după vreo zece minute de mers pe lângă zidul Patriarhiei, am ajuns după ultima persoană care aştepta.
Surorile mele se uitau întrebător dacă mai are rost să intrăm în rând, la câte ore ar presupune să stăm dacă ne-am așeza. Am rămas cu acest gând: vom pleca atunci când eu nu mai pot rezista. Am pus în buzunar poza Cuviosului, cea care îmi fusese cârjă în toate zilele de până atunci. Nu plecam nicăieri fără ea, mai ales că îi promisesem Cuviosului că mergem împreună. Citisem cât îi plăceau pelerinajele!
N-am crezut nicio secundă că voi putea sta în picioare nouă ore, cât a durat până la urmă parcurgerea traseului până pe dealul Patriarhiei. Când simţeam că mă lasă puterile băgam mâna în buzunar şi mă ţineam de… „cârjă”. La un moment dat, am scos poza şi am ţinut-o în mână până la capăt. Seara pe la ora 19, când am ajuns la raclă, fără să simt vreo osteneală peste măsură, am ştiut că este peste fire să poţi sta atâta vreme în picioare abia ieșită din spital. Acasă am ajuns încă şi mai târziu, vreo două trenuri n-au mai avut bilete, am adăugat încă vreo trei ore de stat în gară şi alte două de parcurs cu trenul.
După miezul nopţii, ajunsă acasă, m-am aşezat în pat ca după o zi de tihnă, fără nicio urmă de extenuare pe care şi în condiţii de bună-stare ar fi fost normal să o am.
Maria Mirela Ioniţă,
Buzău
