„L-am cunoscut pe Gherontie când eram student şi i-am cerut odată să se roage. Şi s-a întors în catedrală şi a început să bată la metanii, să se roage, să facă la cruci, ca să-l ajute Domnul pe fratele Dumitru să ia examenul. Dar mai nou, l-am întâlnit prin Alba Iulia şi a venit de vreo două-trei ori şi la noi la mănăstire. Vreau să vă spun că la fiecare i-a pus degetul exact unde-l durea: „Tu aşa, tu aşa…”, dar cu cuvintele lui, cu nebuneala lui. De asta nu-i bine să râzi de oameni…
Eram preot la Lăzeşti şi am dormit odată în Alba Iulia la un Părinte acasă. Şi, neavând mai multe camere, el a dormit împreună cu mama lui într-o cameră şi eu am dormit cu Gherontie într-o altă cameră. Mie mi-a făcut patul pe jos şi pe Gherontie l-a pus pe pat. Noaptea, pe la unu şi jumătate, s-a trezit Gherontie şi a început să bată la metanii şi să se roage cum se roagă el: „Tatăl nostru, Tatăl nostru, apăi Tatăl nostru care eşti în ceruri, dapăi sfinţească-se numele Tău, Doamne, da, sfinţească-se numele Tău!…” Şi după aceea spunea: „Doamne, miluieşte-l pe ăla care… ăla, ăla, ăla care mi-o dat mie cinci lei în parc, pe acolo! Doamne, şi pe ăla care m-o scuipat, nu-l pedepsi, nu-l pedepsi, lasă-l, că n-o ştiut ce face, n-o ştiut ce face! Da, zice el, dă-i bine, dă-i bine şi iartă-l, iartă-l şi pe ăla, şi pe ăla!”.
Păi, eu am rămas aşa şi zic: Uite ce rugăciune!, aşa cum se ruga el, şi probabil ştia că nu dorm. Dar un om minunat, un om minunat. Şi, cum să spun eu? Eu nu l-am văzut ca pe un nebun.”
(cf. Protosinghel Dionisie Ignat, Cu Patericul pe calea mântuirii, Alba Iulia, Editura Reîntregirii, 2017, p. 226-227)
