Deşi nu mi-a descoperit Dumnezeu adevăratul chip al Cuviosului (şi asta din cauza mândriei minţii mele, a faptului că-l judecam cu asprime, că nu ştiam ce-i smerenia etc.), printre feluritele gânduri care mă bântuiau era şi acela că el trăieşte în curăţenie trupească, nefiind căsătorit, frecventând numai biserici şi mănăstiri, rugându-se cu deosebită sârguinţă şi evlavie. Nu mai reţin cât a durat un astfel de gând în mintea mea, dar mi-au rămas încă două momente şi aspecte.
Într-o bună zi, dis-de-dimineaţă, Cuviosul a intrat în baie, unde a stat mai mult decât o femeie care se aranjează spre a lua parte la un eveniment deosebit! Noi (eu, soţia şi cei doi copii – al treilea fiind deja la mănăstire) aveam, de asemenea, nevoie să intrăm în baie, ca, apoi, să ne pregătim pentru serviciu şi şcoală.
După mai multe apeluri verbale din partea mea, ca să se grăbească şi să iasă mai repede, a deschis în fine uşa şi în faţa mea a apărut o privelişte care m-a şocat: Cuviosul în indispensabili, cu cureaua desfăcută şi cu pantalonii atârnându-i până aproape de genunchi! Nu mi-a mai trebuit, evident, altă probă pentru a-l acuza (mai întâi în mintea şi-n inima mea) că e stăpânit de pofte şi păcate trupeşti.
Mi-era jenă să nu îl vadă soţia şi fetele, aşa că mi-am permis să îi strig în faţă, destul de tare: „Nu ţi-e măi, ruşine, să ieşi aşa din baie?! Trageţi, măi, pantalonii mai repede în sus!”. La care el, cu un calm desăvârşit, cu mirare, ca şi cum nimic nelalocul lui nu s-ar fi petrecut, mi-a replicat, zâmbind în stilu-i caracteristic şi gâdilându-mă: „Ioai, drăguţule, imediat, imediat!”. Dar numai imediat n-a fost că au mai trecut vreo 10 minute până să-şi rezolve problema pantalonilor. Cazul respectiv s-a repetat aproape de fiecare dată când Cuviosul ieşea din baie. Slavă Domnului, că nu a fost văzut în această postură de soţia şi de fiicele mele.
Strâns legată de această „întâmplare”-lecţie pentru mine, a fost o altă găselniţă a „maestrului” Gherontie. Spunea uneori nişte năzdrăvănii la care nu m-aş fi aşteptat niciodată, iar în timp ce le spunea, râdea şi mă privea foarte atent cu ochii săi pătrunzători şi jucăuşi, frecându-şi capul cu mâinile. În acele momente, nu mă mai îndoiam deloc de deraierea Cuviosului. Acum, însă, îmi este limpede că s-a străduit cu orice chip să mă facă să cred că e stăpânit de pofte trupeşti.
Pentru mine, acest capitol a rămas pecetluit pentru mulţi ani. Doar când am auzit că vizitează des Locurile Sfinte (mai ales din Israel), am început să-mi revizuiesc gândurile şi anumite convingeri referitoare la Cuviosul.
Prof. Ion Oprea,
Râmnicu Vâlcea
