În ce priveşte dormitul, merită să pomenesc câte ceva. Când a rămas prima dată să doarmă la mine acasă, nu aveam decât un pat de o persoană în cameră. De atunci, a început o competiţie „acerbă” între noi pentru cine să doarmă pe jos. Seara, făcea ce făcea şi intra primul în cameră şi se trântea pe covoraşul din faţa icoanelor. Mesajul era clar: „Locul e ocupat!”. Cu toate somaţiile mele sau încercările de a-l muta (prin toate metodele cunoscute), rămâneam învins. Nu mai aveam ce face decât să-i dau o pătură şi-o pernă.
Apoi, când am reuşit să aduc un fotoliu-pat în cameră, lucrurile au mai evoluat cumva, dar competiţia a rămas aceeaşi, în sensul că fotoliul, fiind mai vechi, era considerat inferior faţă de pat din punct de vedere calitativ. În plus, dacă nu te aşezai suficient de gentil pe el, fotoliul avea meteahna de a se disloca de la jumătate, astfel încât rămâneai cu capul în jos şi trebuia să-l reaşezi. În cea de-a doua locuinţă în care m-am mutat, lucrurile s-au simplificat considerabil: în cameră aveam un pat de lemn, călugăresc, şi o saltea pe jos. El dormea întotdeauna pe pat, iar eu, învins fără să mai lupt, pe saltea.
Nu aş lăsa nepomenit nici felul în care ne păcăleam unul pe altul ca să ne sărutăm mâna. Niciunul nu ceda! Când reuşea să mă surprindă, fugea de mine ca un copil fericit de izbândă. Cu toate că mă comportam în felul în care îi „plăteam preţul” pentru a se simţi liber duhovniceşte în prezenţa mea, îmi era foarte greu să continui să fiu astfel, pentru că toate atitudinile lui te determinau pur şi simplu să-l „mănânci” de drag!
La trup, aşa cum l-am cunoscut cu toţii pe Cuviosul, era atât de slab încât puteai face anatomie pe el. Şi totuşi, avea aşa o putere când muncea, încât rămâneai uimit. Odată, mi-au povestit măicuţele de la Schit că l-au rugat să taie nişte lemne pentru ele. Aceasta se petrecea acum 30 de ani, când era Schitul vechi (metocul de atunci al Episcopiei de Alba Iulia). Mi-au spus că îşi închipuiau că va sparge câţiva butuci şi atât. La cum arăta, nici nu te puteai aştepta la mai mult! Spre uimirea lor, însă, Cuviosul le-a crăpat toate lemnele şi le-a aşezat frumos în stivă, la milimetru. Apoi a făcut aşa o curăţenie încât nu a rămas literalmente nicio aşchie în locul acela în care se desfăşura an de an tăiatul lemnelor şi depozitatul. De altfel, de multe ori se întâmpla ca, vrând să se roage, să se apuce întâi să aşeze lucrurile din cameră într-o ordine numai de el ştiută, după un tipic care nu se mai termina; abia după aceea putea să-şi înceapă rugăciunea. Adunatul scamelor făcea parte, şi el, din acest „ritual”.
Ierom. Rafael,
Mănăstirea „Buna Vestire”, Cheile Cibului, judeţul Alba
