Mă consider privilegiat să scriu câteva rânduri despre Cuviosul Gherontie, bătrânul simpatic şi nevoitor.
L-am cunoscut în anii studenţiei, nu-mi amintesc ziua, luna, anul… dar pot spune că ne-am cunoscut dintotdeauna, deşi la început l-am ignorat, l-am considerat atunci un ciudat căruia i se potrivesc cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc că „ieşirea din armonie creează stridenţe”. Timpul a trecut, eram preot slujitor la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, întâlnirile cu el au devenit „o bucurie a tuturor la toţi”. După ce în luna februarie a anului 2012 m-am transferat la parohie, Cuviosul mă vizita ori de câte ori poposea în Alba Iulia, în special sâmbăta seara, la slujba Vecerniei.
Dacă i-aş face un portret, l-aş prezenta ca iubitor de rugăciune şi de post, ca om al faptelor bune săvârşite cu discreţie şi ca iubitor al milosteniei făcute din plin şi cu bucurie.
Ca iubitor de rugăciune şi de post… se ruga mult, cu simplitate şi îndrăznire, simţea rugăciunea ca o necesitate şi o împletea cu metanii. Stătea încremenit în genunchi, de multe ori cu mâinile ridicate, şi se ruga cu trezvie, cu trăire, tot timpul Sfintei Liturghii. Îl auzeam de multe ori din Sfântul altar rostind rugăciuni personale în faţa sfintelor icoane de pe catapeteasmă: „Sfinte Arhanghel Gavriil, care ai adus din Cer vestea cea bună”… şi adăuga cereri din străfundul inimii, apoi lua la rând fiecare icoană. Seara, după slujba Vecerniei, îşi repeta acelaşi ritual în faţa sfintelor icoane şi în mijlocul bisericii. Ştia pe de rost Catavasiile Bunei Vestiri, pe care îl rugam în nenumărate rânduri să le cânte. Avea o relaţie specială cu Maica Domnului.
Cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul din lucrarea „Despre rugăciune” i se potrivesc deplin: „Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu şi va avea părtăşie cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. Devine ca un nebun. Pune-i unui nebun cea mai bună muzică şi nu-l va mişca sufleteşte. Arată-i cele mai frumoase picturi şi nu le va da nicio importanţă. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri şi nu va lua aminte la ele, căci trăieşte în lumea lui. Tot astfel şi cel care are părtăşie cu lumea cerească s-a alipit de cele de acolo şi nu poate fi smuls pentru nimic în lume. Aşa cum nu-l poţi dezlipi pe copil din braţele mamei sale, tot astfel nu-l poţi dezlipi de rugăciune pe omul care a înţeles noima ei”.
Rugăciunea şi postul erau nevoinţe ale Cuviosului. Prin vorbele şi gesturile lui îţi demonstra că, dacă nu te rogi şi nu posteşti, credinţa ta este moartă, iar dacă te rogi şi posteşti, credinţa ta se însufleţeşte. De multe ori am luat împreună masa la trapeza Catedralei. Dacă vedea uleiul în zilele de rând ale Postului Mare striga cât îl ţinea gura: „Ioai, dragă! Uleiul este grăsimea postului!”. Te făceai mic şi rămâneai fără cuvinte… era nevoinţa lui… ştia că fiecare are măsura lui, dar era bună şi o pietricică în pantof…
Ca om al faptelor bune săvârşite în discreţie, insista ca acestea să nu fie cunoscute nici chiar de cei apropiaţi, ci să fie făcute discret, natural, nu spre slavă deşartă sau cu intenţia de a fi lăudaţi de semeni. Cald şi iubitor, atenţiona prin ceea ce făcea că nu trebuie să ne arătăm în afară viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, că „viaţa în Hristos” nu are nimic în comun cu mândria, cu lauda, cu slava deşartă cu care noi, cei de astăzi, suntem mari prieteni. Nu făcea caz de virtuţile sale, iar acest lucru avea pentru el valoare de lege.
Ca iubitor al milosteniei făcute din plin şi cu bucurie, ne-a descoperit tuturor că, dacă o faci, atunci înseamnă că iubeşti. Nu păstra nimic pentru el. Se bucura când primea bani şi haine, chiar exagera cu bucuria, dar nu-şi lega sufletul de ele. Se bucura pentru că avea ce să dea săracilor. În mâna întinsă a săracilor ştia că se află Împărăţia Cerurilor şi nu poţi trece pe lângă mântuire aşa de uşor! Nu mai avea nimic a doua zi, dar nu era nimic pierdut, era avans pentru Împărăţia Cerurilor şi era fericit. De ce? Psalmistul fericeşte pe „cel ce caută la sărac şi la sărman” (Psalmi 40, 1), iar Hristos Domnul îi fericeşte în mod direct pe cei milostivi (Matei 5, 7), arătând răsplata: „aceia se vor milui”.
Poate unii se vor întreba „De ce această abordare?”. Simplu. Viitorii preoţi învaţă în timpul orelor de studiu despre felurile predicii, care, după formă, poate fi omilie sau predică tematică. Predica tematică, după conţinut, poate fi: dogmatică, liturgică, morală, pareneză, panegirică. Aşa cum precizează Ioan Toader, panegiricul se rosteşte la sărbătorile Maicii Domnului şi ale sfinților, cu scopul „de a crea în sufletul credincioșilor admirație, respect pentru viaţa sfinţilor, pentru virtuţile lor alese şi de a-i determina pe creştini să se inspire din exemplul vieţii lor”.
Să lucreze Dumnezeu!
Pr. Ilarie-Dan Moldovan,
Parohia Cetate I, Alba Iulia
