Ziua de 21 octombrie 2023 a venit cu o veste care avea să ne apropie și mai mult de Cuviosul Gherontie decât am fost până atunci. Am aflat că sunt însărcinată cu al patrulea copilaș. Am primit aceasta ca pe o mare binecuvântare în viața noastră, deoarece după ultima sarcină, care a avut multe complicații, mi s-a spus de către medici că șansele să mai pot rămâne însărcinată sunt foarte mici. Dar Dumnezeu a rânduit altceva pentru noi.
În acea zi, am simțit să îi scriu unui părinte apropiat nouă, pentru a-l ruga să ne însoțească cu rugăciunea pe toată perioada sarcinii. Părintele mi-a spus cu bucurie că pe 21 octombrie se împlinesc cinci ani de la înmormântarea Cuviosului și că nu este întâmplător că am aflat atunci. În acel moment am simțit că acest dar neprețuit a venit și prin mijlocirea Cuviosului, nădăjduind că ne va fi alături în toată această perioadă, care avea să fie una foarte anevoioasă, dar cu mult folos. El ne-a ajutat să trăim minuni în adevăratul sens al cuvântului. Și astfel am înțeles că minunea nu vine în viața omului după vrednicie, așa cum gândeam înainte, ci este îngăduită atunci când avem cea mai mare nevoie, când rațiunea limitată a omului nu mai poate găsi soluții în situații cu adevărat critice.
Prima minune a fost la nouă săptămâni de sarcină, când am ajuns la spital cu o hemoragie mare. În drum spre spital mă rugam Cuviosului să nu ne lase și să îmi ocrotească pruncul, deși simțeam că frica îmi anihilase aproape toate speranțele că bebelușul meu este în viață. Dar mare bucurie am primit când am aflat că inimioara pruncului bătea în continuare. Dar, după puțin timp, vrăjmașul căuta să îmi umbrească această bucurie prin spusele medicilor care susțineau că bebelușul nu va avea nicio șansă să supraviețuiască din cauza complicațiilor pe care le aveam și, de asemenea, că și viața mea era în pericol dacă sarcina continua. Din acel moment a început lupta deoarece medicul care se ocupa de mine a început să pună o presiune mare asupra mea, încercând să mă convingă să renunț la copilul meu pentru că, după spusele ei, oricum „nu va avea șanse să se nască”.
Șederea mea în spital a fost foarte zbuciumată deoarece mă simțeam epuizată de toate verdictele medicale care nu erau deloc încurajatoare. Dar Domnul s-a milostivit de noi, trimițându-mi o rază de speranță printr-un telefon de la părintele, care se afla în drum spre Tismana. Mi-a recomandat să iau legătura cu un medic de la alt spital, pentru o altă părere asupra problemei cu care mă confruntam. La câteva minute vorbeam deja cu o doamnă medic care îl cunoscuse pe Cuviosul şi care trăise anul trecut o experienţă asemănătoare cu a mea, dânsa fiind la a cincea cezariană, şi care m-a pus în legătură cu medicul care a operat-o. Din acel moment, sufletul meu s-a liniștit. Simțeam că era o altă minune a Cuviosului care, în felul acesta, m-a încredințat din nou de ajutorul lui.
După externare, la câteva zile, am ajuns la medicul respectiv, care a fost mult mai încrezător în privința noastră, iar asta mi-a dat și mai multă nădejde. Și astfel, cu gândul la Cuviosul, cu fotografia lui lângă pântece ori de cate ori aveam dureri mari și având cu mine o haină pe care dânsul a purtat-o cândva, am încredințat-o pe prunca noastră Maicii Domnului și Cuviosului, rugându-i să o ocrotească de toate primejdiile.
Dar cum niciun lucru măreț nu se dobândește cu ușurință, ci cu multă osteneală, pe parcursul sarcinii am mai avut parte și de alte încercări, însă Cuviosul ne-a ajutat să le depășim pe toate cu bine pentru că, așa cum simțeam, eram sub ocrotirea lui. Fiecare zi pe care o treceam cu bine simțeam că era o minune pentru noi, deoarece teama de complicații grave şi de a pierde sarcina sau, mai târziu, de a naște prematur, m-a urmărit în toată această perioadă. Dar Cuviosul era cu noi.
Astfel, după o perioadă lungă în care am stat în cea mai mare parte la pat, din cauza problemelor existente, din marea iubire a lui Dumnezeu și cu mijlocirea Cuviosului Gherontie am ajuns la 35 de săptămâni de sarcină când prunca noastră își anunța venirea. Dar această ultimă etapă a sarcinii a venit cu o altă încercare, deoarece membranele s-au rupt mai devreme, fără ca nașterea să se declanșeze. A urmat o săptămână greu de dus atât fizic, din cauza durerilor, cât și sufletește, deoarece se cuibărise din nou teama în inima mea. Îmi era teamă ca prunca mea să nu sufere, deoarece medicii spuneau că era o situaţie cu risc mare de infecție și alte complicații pentru ea.
Întrucât nașterea nu s-a declanșat de la sine, s-a luat hotărârea de a mi se declanșa artificial. Acest lucru m-a speriat deoarece știam că asta implică un travaliu lung și mult mai dureros. Dar nu a fost deloc așa. Când a început travaliul, cuprinsă de multă neliniște am scos bluzița Cuviosului, am pus-o pe perna pe care stăteam și l-am rugat să ne poarte în brațele lui. Am citit Acatistul și încet, încet m-am liniștit. Astfel, după doar o oră şi jumătate de travaliu, s-a născut minunea noastră, Filofteia!
Am simțit din toată inima purtarea de grijă a Cuviosului și de această dată, ajutându-mă să am o naștere neașteptat de ușoară. Cuviosul ne-a purtat în brațele sale de la începutul și până la sfârșitul sarcinii. Avem toată credința că fără ajutorul grabnic al lui prunca noastră Filofteia nu ar fi fost astăzi în viața noastră. Mulțumim, Cuvioase, pentru minunea ta cea mare!
Prof. Maria Prisecariu,
Bacău
