Atunci când trecem printr-o grea încercare, cerem minuni de la Dumnezeu, de la Maica Domnului şi de la sfinţii pe care îi avem aproape de suflet. Ne legăm viaţa de acea speranţă că Dumnezeu nu ne va lăsa să ne pierdem în încercarea ce ne-a fost dată, ci ne va trimite şi ajutorul Său, odată ce ne-a fost îngăduită. Doar că aceste minuni trebuie văzute, simţite.
Ce am înţeles eu din toate cele trăite e că Dumnezeu nu ne dă doar ceea ce ne dorim noi, ca unui copil care doreşte să i se facă mereu voia de către părinţi, ci ne trimite ceea ce ne este de folos, lucru pe care îl înţelegem dacă îl cerem în rugăciune.
De când am aflat de problema pe care o aveam în sarcină, m-am rugat Maicii Domnului să facă o minune cu noi, pentru a putea ajunge la termen cu bine. Aveam deja un bagaj de frici provenite dintr-o pierdere anterioară, la o vârstă mai mică a sarcinii.
La şapte săptămâni de sarcină am fost internată cu numeroase complicaţii. Problema era în jurul fetiţei. Dar ea era bine, ceea ce îmi dădea multă nădejde. Mereu speram într-o minune… Aşteptam dimineaţa aceea în care medicul să îmi spună în urma ecografiei că problema a dispărut şi că pot pleca în linişte, acasă. Această speranţă m-a întărit mult. Aveam Acatistul Cuviosului tipărit pe foi A4, pe care le ţineam la capul meu şi pe care le luam cu mine de fiecare dată când eram mutată în alt salon.
Câte momente critice au fost… Cel mai greu însă era în momentul în care veneau unii medici la mine şi îmi spuneau că trebuie să iau „o decizie” pentru că, aşa cum era situaţia, nu aveam şanse la viaţă nici eu, nici bebeluşul. Şi aşa rămâneam cu sufletul sfâşiat de ceilalţi, care nu ne dădeau şanse, şi mă înecam în plâns cu iconiţa Maicii Domnului, cu Acatistul Cuviosului, al Sfântului Nectarie şi al Sfintei Filofteia în braţe. Erau acele momente în care nu mai aveam tăria să citesc niciun acatist, ci strigam direct către ei, pentru că altfel simţeam cum mă cuprind colţii descurajării.
Cu cât trecea timpul, situaţia se tot înrăutăţea, ajungând să fac transfuzii la două zile, din cauza pierderii mari de sânge. Dar suferinţa trupească era mai uşor de dus decât cea sufletească, şi asta pentru că era o presiune cumplită din partea celor din jurul meu, care îmi spuneau adesea: „Eşti tânără, ai două fete acasă, trebuie să te gândeşti la tine şi la fete!”. Cu toate acestea, mi-a trimis Domnul şi oameni care să-mi fie aproape în această luptă.
În sufletul meu ştiam un singur lucru: că voi lupta până în ultima clipă, chiar cu preţul vieţii. Eu speram tot timpul că va veni şi minunea. În ultimele zile înainte să nasc, mi-a fost tot mai rău, situaţia devenea critică. Simţeam că ceva nu va fi bine. Mă cuprinsese o mare nelinişte, care parcă îmi răpea din curajul pe care îl avusesem până atunci. Am început să o rog pe Maica Domnului şi pe Cuviosul să mă ajute să nu iau o decizie rea, ci să hotărască ei pentru mine cum e mai bine, dar să nu mă lase ca, din frică, să cad în ispita de a lua decizia greşită.
Cu o zi înainte să nasc, în timp ce eram pe ATI pentru perfuzii, a venit la mine o doamnă asistentă, foarte amabilă, dar care a fost foarte tranşantă cu mine. Mi-a spus că organismul meu nu va mai putea suporta o altă transfuzie şi, dacă nu voi lua o decizie (se referea la a renunţa la copil), nu voi avea nicio şansă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea. Gândul îmi era la fetiţele mele de acasă, care ar fi putut rămâne fără mamă, dar şi la pruncuţa din pântece, care ar fi putut rămâne fără viaţă şi, mai cumplit, fără şansa la mântuire, din pricina mea. În acel moment, prima dată am simţit să strig la Cuviosul Gherontie să nu mă lase şi să mijlocească la Dumnezeu să facă cum e mai bine pentru noi, dar să nu mă lase pe mine să iau decizia asta. Am simţit cum m-am lăsat lor…
După ce am mers în salon, m-am liniştit. Parcă luase cineva cu mâna toată tulburarea mea. Ţin minte că mă întrebase colega de salon, o altă mămică în suferinţă, cum de sunt aşa de liniştită, pentru că înainte să plec nu eram aşa. Nu puteam să-i explic. Simţeam, pur şi simplu, o pace care îmi invadase sufletul. Nu ştiam ce va fi, nu mai aşteptam minuni, dar mă liniştisem.
A doua zi, m-am trezit cu dureri, pentru că se declanşase naşterea. A urmat o altă perioadă grea, dar totul s-a încununat cu faptul că prunca noastră a putut fi botezată, deşi medicii spuneau că nu sunt şanse să se nască vie. Acum înţeleg, privind în urmă, că acesta a fost scopul luptei pe care am dus-o împreună, acela ca fiica noastră să primească în dar Mântuirea.
Am toată credinţa că cel care a mijlocit pentru noi a fost Cuviosul Gherontie!
Prof. Maria Munteanu,
Bacău
