Eram cu Cuviosul și cu două microbuze cu maici, într-un pelerinaj în Grecia.
Într-o zi, vizitasem mai multe biserici, într-un orășel aglomerat, cu străduțe înguste și întortocheate. La un moment dat, observăm că nu-l mai avem pe Cuviosul cu noi; fiecare a crezut că este cu altcineva din grup. Ne uităm în sus, în jos, printre oameni, prin magazine, Cuviosul nicăieri. Am intrat în panică. L-am pierdut pe Cuviosul într-o țară străină; limba n-o știa, acte nu avea, ce ne facem? Cineva a avut ideea să ne întoarcem să ne uităm prin bisericile pe unde am trecut. Am făcut așa și, după ce ne-am întors aproape trei sferturi din drum, l-am găsit într-o biserică, aproape de locul unde lăsasem mașinile. Era foarte liniștit, se ruga cu mâinile ridicate, în fața catapetesmei. Noi am început care mai de care: „Cuvioase, v-ați pierdut de noi, v-ați rătăcit!”. Sfinția sa ne răspunde liniştit: „Eu m-am rătăcit?! Voi v-ați rătăcit! Rătăcitelor ce sunteți!”.
Nu prea am înțeles noi ce voia să spună, oricum, eram bucuroase că l-am găsit. Ne-am așternut iar la drum şi, la un moment dat, cele două microbuze s-au distanțat mult, iar la o intersecție cu multe străduțe una dintre mașini a luat-o greșit și am mers mai mult de două sute de kilometri pe o autostradă greșită. Bineînțeles s-a făcut tulburare, ne-am și panicat, comunicam foarte greu cu cealaltă mașină.
Până la urmă, ne-am întors la intersecția cu pricina, am găsit drumul bun și am ajuns unde trebuia, cu o întârziere de aproape trei ore. După ce s-a liniștit toată lumea, la masă de seară, facem o trecere în revistă a zilei și atunci ne dăm seama că, încă odată, Cuviosul a avut dreptate: noi ne-am rătăcit, noi eram rătăcitele…
Și pentru a câta oară, cu rugăciunile sfinției sale, Cuviosul ne-a scos din încurcătură?…
Monahia T.
