Îl am la mare evlavie pe Cuviosul Gherontie! Este unic prin faptul că avea libertatea duhovnicească, pe care o aveau şi prorocii biblici, care nu erau legaţi de nimic decât de cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-a luat-o singur, ci a primit-o de la Dumnezeu. Era liber, nu era constrâns de nimeni şi de nimic dintre cele cu care suntem noi obişnuiţi.
Cuviosul avea darul profeţiei, dar îl îmbrăca într-o adâncă smerenie, aşa cum făceau profeţii, care foloseau o formulare: „Fost-a Cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis!” (Iezechiel 13,1). Spuneau limpede, deschis, că vorbesc doar ceea ce Domnul le-a spus. Şi în Noul Testament se vorbeşte clar despre acest lucru, în Faptele Apostolilor: unul dintre proroci „cu numele Ahav a arătat prin Duhul, că va fi foamete mare” (Faptele Apostolilor 11, 27).
Cuviosul se smerea mult şi unele lucruri tainice nu voia să le spună sau nu îi îngăduia Dumnezeu să le spună. Am văzut că nu accepta provocările acestea. Când îl întrebai ceva, se adâncea în rugăciune şi nu răspundea decât atunci când simţea că are cuvânt de la Dumnezeu, iar răspunsul îl dădea îmbrăcat în lucrarea de nebun pentru Hristos, potrivit fiecărei situaţii. Am înţeles acest lucru şi de la un alt părinte duhovnicesc, care mi-a spus: „Dragă, să ştii că dacă Dumnezeu nu îngăduie să i se descopere unui om o taină, nu te lasă Duhul Sfânt să i-o spui! Nu te lasă, până când omul nu se roagă şi nu îi vine timpul potrivit de la Dumnezeu!”.
„Ia să văd ce cruce ai!”
Eu îl văzusem pe Cuviosul încă din anul I de seminar, la Alba Iulia, dar l-am perceput doar ca pe o persoană cu comportamente mai ciudate. Îmi amintesc că eram la Vecernie şi îl vedeam cum se roagă, cum îşi mişcă brusc capul, cum zâmbeau cei din jur, dar în gândul meu ziceam că, şi dacă are probleme, Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. Când gândeam asta, s-a întors brusc şi s-a uitat direct în ochii mei. Îl studiam cum îşi făcea cruce şi iar ziceam în gândul meu că o fi el cum o fi, dar, dacă se roagă, Dumnezeu îl ascultă. Şi iar se uita ţintă la mine. De câteva ori s-a întâmplat asta. Şi îmi spuneam: „Ce interesant! De câte ori gândesc aşa, de atâtea ori se uită la mine!”. Cu atâta am rămas mulţi ani, până când a rânduit Dumnezeu şi eram mai pregătit să îi vorbesc! Pe atunci nu îl ştia foarte multă lume în Alba Iulia şi nu i se prea descoperise înălţimea duhovnicească…
Aveam nişte ispite mari la un moment dat, prin anul III de facultate. Una dintre maicile pe care le-am cunoscut şi căreia i-am împărtăşit trăirile mele mi-a enumerat câţiva oameni duhovniceşti, care ar putea să mă ajute. La final mi-a vorbit şi despre un bătrânel, Gherontie, care face „scheme” prin biserică, la Catedrala din Alba Iulia. Nu avea maica şcoală multă, dar avea simţăminte duhovniceşti înalte. Îmi mai spunea maica de faptul că l-a cunoscut de mult timp pe Cuviosul, dar că nu vorbeşte cu multă lume. Şi pe maica o ajutase Cuviosul cu un cuvânt: „Şi eu am câteodată mari ispite, mari supărări, dar nădăjduim în Dumnezeu şi Dumnezeu ne ascultă!”.
În acea perioadă de ispite, am început să mă rog mai mult şi am simţit un îndemn lăuntric să vorbesc cu Cuviosul Gherontie. L-am căutat şi l-am găsit în catedrală, unde vorbea cu mai multă lume. Cum eram eu aşa de supărat, am observat că atunci când m-am apropiat s-a oprit şi a mers în genunchi în faţa icoanei Sfintei Ana cu Maica Domnului în braţe şi a început să cânte şi să plângă: „Raiule, grădină dulce,/ Din tine nu m-oi mai duce,/ De dulceaţa poamelor,/ De mirosul florilor!”. Am simţit atunci că duhul întristării începe să mă părăsească. I-am dat apoi nişte bani ca să aibă pentru săraci şi mi-a spus: „Vreau să îţi văd crucea! Ia să văd ce cruce ai!”. După ce mi-a văzut-o, a zis: „Ai sfoară groasă!”. Mi-am dat seama imediat despre ce e vorba. În acea seară, m-a chemat să mai povestim. Am mers cu el spre bucătăria unde mănâncă preoţii şi maicile de la catedrală şi am stat mult şi l-am tot ascultat apoi cum povestea şi cu maica de la bucătărie. Pe mine mă încercau tot felul de gânduri auzind cum şi ce vorbea cu maica.
După aproape o oră, timp în care eu mă luptam cu gândul dacă într-adevăr e un om cu viaţă sfântă, a zis să plecăm împreună. M-a luat de mână şi am mers aşa prin parcul din faţa catedralei. Se uita lumea după noi… Erau nişte fete pe drum, iar, când am trecut pe lângă una dintre ele, Cuviosul i-a spus: „Hristos a înviat!”. Acea tânără nu i-a răspuns, la care Cuviosul a continuat către mine: „E credincioasă, dar îi e ruşine să zică!”. Când am trecut pe lângă alta, care era îmbrăcată mai sumar, i-a dat un cot şi i-a spus: „Hristos a înviat!”. Fata i-a răspuns: „Adevărat a înviat!”. Mi-a spus: „Şi asta e credincioasă, dar mai are încă, mai are!”. Trecătorii se uitau la noi, eu eram la costum, iar Cuviosul, aşa cum se îmbrăca el, şi făceau un fel de băşcălie de noi. Tot parcul l-am traversat aşa, timp în care toată tristeţea mea a dispărut. Parcă încet-încet mi-a luat-o cineva cu mâna, ca şi când niciodată nu aş fi fost întristat. Mi-a spus apoi: „Eu trebuie să mă duc la părintele Dorin!”. I-am sărutat mâna, el mi-a sărutat mâna şi tot aşa de vreo două ori, apoi a plecat. De atunci ne-am mai tot întâlnit şi o dată mi-a dat o Psaltire mică, să mă rog. Prietenia mea cu Cuviosul era văzută diferit, chiar şi de colegi: unii ziceau că şi eu „sunt dus cu pluta”, alţii, că vreau să mă dau mare că sunt prieten cu Cuviosul.
Pr. Ioan Daniel Greu,
Parohia Ciugudu de Jos, jud. Alba
