Anul trecut am vrut să merg al doilea an consecutiv în Grecia. Era Cuviosul la noi şi am mers să vorbesc cu sfinţia sa, pentru că aveam o stare sufletească foarte grea, apăsătoare. Nu ştiam ce se întâmplă: „Ce-o fi? Parcă-i moartea!”. Vorbisem cu o maică ce vroiam să vină cu mine şi mi-a spus: „Nu vin. Parcă-i un duh de moarte. Nu ştiu, se întâmplă ceva, moare cineva!”.
De când mi-a spus aşa, toată bucuria mea de a merge în Grecia mi s-a tăiat. Exact cum se taie maioneza. Mi-a transmis sarea ei de teamă că se va întâmpla ceva. Mă duc la Cuviosul şi îmi zice: „De ce vrei să te duci în Grecia?”. „Mi-a plăcut foarte mult, pentru sfinţi şi, mai ales, pentru Sfântul Gherasim de la Kefalonia, care are hramul în 20 octombrie.”.
Cuviosul m-a luat de mână, s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Dar chiar trebuie neapărat să pleci?”. În momentul acela, am simţit în inima mea că dacă m-ar opri, m-aş tulbura. Nu puteam să primesc gândul că o să mă oprească Cuviosul să merg. Atât de mult îmi doream să merg. Dânsul a văzut că n-are cu cine şi m-a lăsat în pace.
De Cuvioasa Parascheva trebuia să plec la Bucureşti, pentru ca de acolo, în 15 octombrie seara, să pornim spre Grecia. În 13 octombrie, când am aflat că a murit Cuviosul, nu mi-a venit să cred. Am plecat totuşi în pelerinaj, mai ales că nu se ştia ce se va întâmpla cu înmormântarea. Am aflat între timp că îl vor aduce la Mănăstirea Tismana şi m-am bucurat că îl avem la noi. În ziua înmormântării, am avut o tristeţe în suflet greu de spus în cuvinte. Şi vremea era mohorâtă, era înnorat a şi plouat…
Am înţeles că ştia Cuviosul că va muri şi că, dacă plec în pelerinaj, nu voi ajunge la înmormântarea lui.
M.A.
