Cuviosul era unit cu lumea de Sus în rugăciune, atât de intens, încât uneori uita că se află (încă) în „cortul acesta trecător” al lumii de acum. Unul din fraţii colegi care a fost pentru câţiva ani paraclisier la Catedrală mi-a povestit că odată a trebuit, în mare grabă, să ia nişte veşminte din biroul părintelui eclesiarh. Acesta era unul dintre locurile în care poposea, uneori, Cuviosul Gherontie. Atât de mult se adâncise în rugăciune, încât nu a reacţionat în niciun fel când colegul meu intrase în birou, dar nici cât a cotrobăit după veşminte şi nici când a ieşit. Cuviosul se rugase neîntrerupt, ca şi când nimeni nu era acolo.
(Dr. Cristian Sibişan, München, Germania)
