Prezenţa Cuviosului Gherontie în Catedrala din Alba Iulia a generat de multe ori discuţii între studenţii teologi. Unii susţineau că are probleme psihice, iar alţii că este nebun pentru Hristos.
Aveam şi eu nedumeririle mele referitoare la el. O parte din sufletul meu îmi arăta valoarea rugăciunii pe care o făcea, iar alta îmi aducea în faţa ochilor sufletului comportamentul lui ieşit din comun: rugăciuni spuse un contratimp cu strana, legănarea trupului, ridicarea mâinilor, faptul că scuipa în stânga şi în dreapta şi multe altele. M-am lămurit definitiv asupra lui destul de repede, pentru că am avut o experienţă în care a răspuns „la secundă” la ceea ce gândeam.
Eram la strană şi cântam împreună cu colegii şi aveam un duh de mândrie pentru felul în care ni se armonizau vocile. În acest timp, Cuviosul cânta cu o trăire greu de spus în cuvinte şi, bineînţeles, defazat faţă de noi. Îl auzeam cu toţii şi eram nemulţumiţi că intervine în cântarea noastră. El se mai întorcea către noi şi râdea. După un timp m-am gândit: „Dacă o fi un nebun pentru Hristos?!” şi mi-am propus să mă raportez la el în acest fel. Într-o altă zi, când din nou am fost la strană şi au apărut nemulţumiri referitoare la prezenţa lui „perturbatoare” faţă de cântarea noastră, m-am gândit că, dacă e nebun pentru Hristos, ne facem doar păcate considerându-l bolnav. Şi am zis în gândul meu: „Doamne, iartă-mă pentru ceea ce am zis despre el până acum şi dă-i sănătate să se roage şi pentru noi!”. În acea secundă s-a întors spre mine şi a zis: „Amin!”.
De atunci am început să am evlavie la el, iar Cuviosul mi-a răspuns cu dragostea lui nemărginită pe care o avea pentru oameni. Cuviosul Gherontie rămâne un stâlp al credinţei adevărate, prin dragostea pe care o avea pentru toţi oamenii.
V.A.
