Pe Cuviosul îl priveam de departe. Ieşeam din catedrală, mergeam pe o alee şi îl urmăream cum interacţiona cu oamenii. Mă gândeam ce bucuroşi sunt cei care îi stau în preajmă sau la care merge acasă.
Într-un din zile, am rugat-o pe o colegă care îl găzduia să îi spună despre foarte gravele mele probleme de sănătate. Am aşteptat înfrigurat răspunsul. Când a venit, am întrebat-o: „Voi muri?” Răspunsul Cuviosului a venit ca o înviere: „Nu! A spus că veţi mai avea copii!” Chiar dacă nu am mai avut copii, cuvântul lui a fost un semn al biruinţei vieţii!
Slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a trimis pe oamenii Lui, ca să ne întărească nădejdea! (Florin Costea, Alba Iulia)