O altă întâlnire importantă pe care am avut-o cu Cuviosul Gherontie a fost intermediată de un frate duhovnicesc, Andrei Nan, care a aflat de la mine că plec la Albac, cu ocazia hramului Mănăstirii Sfântul Ilie, în iulie 2009. Întâmplător sau nu, Cuviosul, în acele zile, era găzduit de Andrei în Bucureşti, iar părintele a dorit să participe şi dânsul la hram.
Ne-am oferit să-l ducem pe Cuviosul până în Albac. Cu noi urma să mai meargă şi Mihaela, o profesoară de chimie, lector universitar, care peste doi ani a părăsit Facultatea de Chimie, devenind soră într-o mănăstire din Moldova. Aşadar, în maşină eram patru persoane, eu şi soţia, Mihaela şi Cuviosul. Andrei, ca să nu ne înghesuim, a venit şi el, însă cu altă maşină, pentru că Cuviosul i-o ceruse, dorea ca el să participe neapărat la hram. Ţin minte, pentru că m-a frapat atitudinea lui Andrei, care, cu toate că avea multe de făcut în Bucureşti, totuşi a făcut ascultare şi a mers şi el la hram la Mănăstirea Sfântul Ilie.
Cu toţii ştiam câte ceva despre Cuviosul, eu deja primisem acel cuvânt din partea părintelui, însă la acel moment încă nu desluşisem sensul lor pe de-a întregul. Niciunul dintre noi nu-l cunoştea foarte bine, de aceea ne-am bucurat că vom avea onoarea şi bucuria duhovnicească, de a-l avea împreună-călător pe părintele Gherontie.
Înainte să plecăm, eu aveam o nedumerire, pe care nu o împărtăşisem nimănui, mă întrebam în sinea mea cum poţi, în mod real şi practic, să te rogi neîncetat, atunci când în jurul tău se vorbeşte şi eşti distras, fără să vrei, de la concentrarea necesară rugăciunii.
Mihaela i-a adresat câteva întrebări, foarte importante pentru ea, la care părintele i-a răspuns, în chip foarte precis şi neaşteptat pentru ea, în sensul că i-a spus ceva foarte corect, despre care părintele nu avea de unde să ştie. I-a spus că, deşi Mihaela nu avea copii, totuşi are unul ca şi al ei. Asta noi o ştiam, Mihaela locuia împreună cu sora sa, Maria, şi cu familia acesteia. Pe fetiţa Mariei o cheamă Petronela, iar Mihaela făcea temele cu Petro şi în general o medita pentru mai multe materii, deoarece tocmai termina liceul şi dorea să dea şi la facultate. Legătura dintre Mihaela şi Petro era, şi este, una foarte puternică, o combinaţie între mamă-fiică-soră mai mare-prietenă. Cuviosul i-a spus acestea de cum a văzut-o pe Mihaela.
La câteva minute după ce am intrat cu toţii în maşină, Cuviosul a început să se roage şoptit, cu o voce în care cuvintele erau totuşi perceptibile. În programul cuvioşiei sale de rugăciune, existau rugăciuni mai lungi, altele mai scurte, iar între acestea spunea foarte des „Aliluia!”.
Când treceam prin dreptul unui cimitir, se oprea din rugăciunea pe care o spunea în acel moment şi începea, cu o voce puţin mai puternică, să se roage pentru cei care se odihneau acolo, după care iarăşi revenea la rugăciunea pe care o întrerupsese.
Am ajuns pe Valea Oltului, la Mănăstirea Cozia, unde am oprit ca să ne închinăm. După ce ne-am închinat în sfânta biserică, la întoarcere, Cuviosul a fost înconjurat de cerşetori, mai ales copii şi femei. Părintele Gherontie a primit în Biserica Mănăstirii Cozia câte ceva, bani şi pachete, pe care le-a dăruit, împreună cu tot ce mai avea de dinainte, cerşetorilor (cei mai mulţi, ţigani), care se îmbrânceau să ajungă lângă Cuviosul, care rămânând fără nimic şi-a dat scurta, haina pe care o avea pe dânsul. Aceştia deveniseră foarte, foarte insistenţi, spre agresivi, numărul lor s-a mărit, erau deja câteva zeci de persoane în jurul părintelui. Trăgeau de Cuviosul, iar dânsul zâmbea tot timpul, nu se opunea, nu protesta, le-a dat tot ce avea, nu mai rămăsese decât cu hainele de pe dânsul. Cu greu am reuşit să deschid uşa din spate dreapta şi să-l introduc pe părinte, lângă Mihaela, însă cerşetorii au deschis uşa dinspre părinte. Atunci soţia mea, de frică să nu-i facă ceva Cuviosului, a ţipat la ei ca să-l lase în pace, însă părintele a intervenit spunând cu o voce caldă, prietenoasă: „Lasă dragă, nu-i nimic, au copii mulţi!”. Cu greu am reuşit să ieşim cu maşina din parcare, pentru a ne continua drumul.
Imediat după toate acestea, noi trei comentam la adresa ţiganilor, însă părintele a început să se roage, cu aceeaşi voce şoptită, dulce, pe un ton uşor înalt, dar cu foarte multă ardoare, nu se ruga automat, ci cu patos, cu trăire. Prin dreptul oraşului Sibiu ne-a spus: „Acum hai să facem Vecernia!”. A început să se roage cu voce mai tare, iar noi participam din când în când. Ştia pe de rost multe rugăciuni şi cântări bisericeşti.
Am ajuns la Albac, bineînţeles cu părintele aflat tot în rugăciune şoptită, dar perceptibilă. Atunci am realizat că părintele mi-a răspuns la nedumerirea mea, iată aşa te poţi ruga neîncetat, chiar dacă în jurul tău lumea vorbeşte despre teme diverse!
Dumnezeul să-l pomenească în rândul drepţilor!
(Sorin Cârstea, Bucureşti)
