Inima i-a fost rănită de multe ori, dar nu a avut vreodată răutate în el şi nu s-a plâns niciodată de cei care se purtau cu răutate, din contră, făcea haz de necaz.
În timp ce povestea o întâmplare care ar fi fost de plâns, el reuşea să-i facă pe toţi cei din jurul lui să se amuze până la lacrimi. În glumele pe care le făcea se ascundea întotdeauna un adevăr dureros. Uneori se făcea mânios şi lovea de-a dreptul ori spunea un cuvânt cu putere, însă mânia sa nu arunca pe nimeni în tristeţe, ci descoperea nepăsarea şi trândăvia duhovnicească. Se întâmpla, de asemenea, să facă astfel de dezvăluiri în public, cu glas tare, fără a rosti însă numele cuiva. Tâlcul vorbelor sale îl pricepea numai cel spre care ele erau îndreptate, în vreme ce toţi ceilalţi nu înţelegeau nimic şi îl socoteau poate nebun de-a binelea.
La început nu înţelegeam tâlcul duhovnicesc al cuvintelor şi faptelor sale, proceda în mod ciudat faţă de un om obişnuit tocmai ca să nu fie slăvit şi apreciat pentru darurile sale. Nu căuta laude, căuta îndeosebi dispreţuire, batjocură. Sprijinul vieţii lui a fost întotdeauna smerenia. Accepta prigonirile fără nicio împotrivire, se ruga îndeosebi pentru vrăjmaşi. Am rămas uimită cum putea să se bucure şi să râdă în timp ce primea insulte de la aproapele. Nu schiţa nicio urmă de regret sau mâhnire pentru cel care l-a batjocorit. Din contră, se comporta cu mai multă dragoste şi atenţie faţă de cei ce-l dispreţuiau. Mâhnirea o preschimba în rugăciune şi iubire faţă de vrăjmaşi. Aceasta era răstignirea în duh primită de bunăvoie, din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci şi chipul îi era cu totul altul, senin, plin de pace.
Mărturie culeasă de rasofora Ignatia, Mănăstirea Petru Vodă
