Când a venit la noi la mănăstire, eu îl cunoşteam pe Cuviosul. L-am văzut prima dată la o mănăstire în Ardeal, unde mergeam înainte de a intra la mănăstire. După un timp, m-am întâlnit cu dânsul, într-o după amiază, în oraşul A. Îl ştiam, dar nu vorbisem cu dânsul până atunci. A venit la mine şi mi-a spus: „Mă poţi lua la tine acasă, să dorm la noapte, că nu am unde să dorm?” I-am spus că nu se poate, că nu avem loc. Îmi era teamă de reacţia tatălui meu, Dumnezeu să îl ierte, care nu îl cunoştea. Nici pe mine nu mă prea lăsa să merg la mănăstire. Eram pe atunci încă la liceu. Mi-a răspuns: „Nu-i nimica, dragă, nu-i nimica!” M-am gândit mult că, uite, l-am refuzat atunci pe Cuviosul.
Am intrat apoi la mănăstire. În primul an, la câteva luni, l-am văzut în curtea mănăstirii. Era grăbit. Avea o plasă mare, cum umbla dânsul. Eu, cum îl ştiam, l-am întrebat: „Nu vreţi să mâncaţi un pic la trapeză?” „Nu, dragă, nu, nu!” Era toamnă. I-am spus să ia măcar o roşie. Nici roşie nu a vrut. Apoi mi-a spus: „Da’, mătura aia, acolo trebuie să stea, lângă cireş? Acolo îi locul ei? Ia, dragă, mătura de acolo!” Până am mers să iau mătura, l-am văzut că a urcat pe panta mănăstirii în sus. Numai atât a fost. A dat o tură prin curte, a vorbit cu mine şi atât. Numai eu m-am întâlnit cu dânsul. Eram singură prin curte.
Privind în urmă, cred că atunci a avut duh profetic. De fapt, cred că nu la mătură s-a referit atunci, ci la mine. Planul lui Dumnezeu cu mine a fost să începem aici, o nouă mănăstire. Cuviosul Gherontie a stat de câteva ori la noi. După Sfânta Liturghie, mergea şi stătea în chilie şi picta până seara, când îmi spunea: „Să-mi fierbi o ceapă”. Asta mânca toată ziua: o ceapă fiartă. Picturile lui erau făcute cu jertfă, cu asceză. Le dădea cu ţintă.
L-am primit de fiecare dată cu mare bucurie şi nu o dată i-am sunat pe oamenii care aveau evlavie la dânsul să vină să îl întâlnească. (m.I.)
*Pictura este primită de la Cuviosul Gherontie.
