Bucuria bucuriilor
Sunt medic şi am 3 copii. În anul 2023 am avut un necaz foarte mare, soţul, care toată viaţa împreună, de aproape 20 de ani, fusese distant cu mine şi copiii şi rar participa în vreun fel la problemele familiale, a depus actele de divorţ. M-am trezit cu citația în poștă, el fiind cu noi în casă!
Copiii, mărișori, au fost distruși. Eu, năucită… Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă, o lună întreagă nu am putut dormi bine, probabil intram în depresie. Copilul mai mic plângea în fiecare seară şi zicea că se simte ca un pisoi mic, părăsit. Copilul cel mare a intrat în diverse anturaje dubioase. Eram distrusă, făcută țandări.
Am încercat să mă împac cu soţul, dar mă loveam de un zid, nici măcar să vorbim nu mai voia. Nimeni care nu a trecut prin aşa ceva nu-şi poate imagina ce înseamnă un divorţ: e de o mie de ori mai greu decât îşi imaginează cineva de pe margine.
În această situaţie fiind, eram mereu tristă şi plângeam zilnic, pe ascuns de copii. Rugăciunea era sprijinul meu, iar sfinţii erau fraţii şi surorile mele. Pe lângă toate acestea, soţul îi mai dădea şi sume mari de bani copilului mare, de 15 ani, fără să-mi spună ceva. Eram numai cu gândul că va începe să consume droguri. Nu mai vorbesc de telefon, nu mai puteam să-i controlez telefonul în niciun fel, pentru că tatăl lui îi dădea voie la orice, numai să stea cu el. La mine erau reguli şi biserica. La el, nicio limită, bani şi telefon la liber.
Într-o seară, distrusă de durerea de a-mi pierde în instanță copilul cel mare şi de durerea de a ști că nu se mai spovedea, nu mai mergea la biserică de când cu divorțul, iar cel mijlociu, de 12 ani, zicea că nu există Dumnezeu, m-am așezat în genunchi în colțul cu icoane şi am luat la piept icoana Sfântului Arsenie Boca, urlând de durere. În inimă a venit numaidecât liniștea, că totul va fi bine, nu voi pierde copiii, se vor schimba în timp şi vor crede.
Apoi ochii mi-au căzut pe o poză cu Cuviosul Gherontie, una în care era nespus de vesel, cu o bucurie de nedescris în privire. Atunci am zis, luând la piept şi poza lui: „Sfinte, dacă vrei să te cred că ești sfânt, dă-mi şi mie bucurie, ca bucuria ta de pe chip!”.
După câteva secunde, un val de bucurie de nespus a pus stăpânire pe mine, pluteam şi simţeam că nimic rău nu avea să mi se întâmple, nici acum, nici în veacul viitor, de toate avea Domnul grijă. M-am sculat din genunchi şi am intrat în camera copiilor, zicând rugăciuni în gând, dar nu puteam sta locului de bucurie. L-am luat pe copilul cel mic şi am făcut cu el prin cameră câțiva paşi de dans.
Bucuria nu m-a părăsit nici a doua zi, duminica. Am plecat la biserică cu cel mic, zburând de fericire. Îmi venea să-i îmbrățișez pe toţi, toţi erau frumoşi şi minunați. Fraţii şi surorile mele, sfinţii, m-au ajutat cum nu m-a ajutat nimeni în lumea aceasta!
Trei minuni…
Aşa cum am spus, băiatul cel mare nu mai voia să se spovedească, cu toate insistențele mele. Trecuseră deja vreo patru luni de la ultima Spovedanie. Încercasem toate metodele, cu binișorul, cu cearta, cu rugăciunea, nimic… Într-una din zile, am primit câteva bomboane de pe mormântul Cuviosului şi le-am dat câte una copiilor, spre ajutor. Când băiatul cel mare a băgat bomboana în gură, doar ce-am gândit: „Cum ar fi, Cuvioase, să faci o minune să se spovedească şi copilul meu?”. Nu trecuseră mai mult de 1-2 secunde de când luase bomboana, că îl aud zicând: „Ce-ar fi, mamă, dacă azi nu m-aş duce şi eu la meditație, că sunt foarte obosit şi, în schimb, mă spovedesc?”. M-am cutremurat de emoţie! Numai ce băgase bomboana în gură şi minunea, pentru care mă rugam de luni de zile, s-a făcut… Până seara s-a spovedit şi a căpătat şi o atitudine mai bună.
Într-o seară, aveam o migrenă din cele vechi ale mele. M-am culcat cu gândul că-mi va trece, dar m-am trezit pe la trei noaptea cu o durere cumplită de cap şi de ochi. Îmi venea să-mi smulg ochiul din cap, de durere. M-am repezit la pastile, am luat două odată. Nimic… Mă învârteam ca leul în cuşcă. Am luat toţi sfinţii la rând, m-am miruit, nimic… Mi-am amintit că aveam bomboane de pe mormântul Sfântului Gherontie. Am luat bomboana, am mestecat-o şi… mi-a luat durerea cu mâna!
Mama mea, care are 71 de ani şi are diabet de la 45 de ani, făcuse un abces la măsea, i se umflase faţa cu totul, o durea spre cap. Nu îi trecea cu niciun antibiotic, luase vreo două-trei prescrise de medic, nu voia să meargă la spital şi zicea că aşteaptă moartea, ea nu vrea la spital. Mi-a dat cineva bomboane şi mama a mâncat una seara şi s-a rugat. Dimineața nu mai avea nimic, nici durere, nici umflătură, nimic.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dr. Delia Dumitru,
Craiova
