Mă aflam în mijlocul examenelor de vară. De dimineața până seara eram într-o continuă alergătură, împărțită între examene și repetiții. Dintotdeauna mi-am dorit să primesc virtutea discernământului și să reușesc să găsesc echilibrul în orice lucru, măsura care m-ar menține într-o continuă disciplină. Însă, pentru orice student, mai ales la muzică, este foarte greu.
Se consideră adeseori că celelalte facultăți sau discipline sunt mai dificile decât ,,muzica”. De fapt, ceea ce omul nu vede și nu știe este faptul că muzica cere timp și spațiu, pe lângă o stare bună sufletească, dar, mai ales, fizică pentru a cânta vocal. Celelalte materii necesită timp, însă poți citi și învăța cursurile liniștit, fără să îi deranjezi pe cei din jurul tău.
Acasă nu puteam repeta, pentru că este neplăcut, chiar și dacă nu este oră de liniște, să auzi vocalize interminabile și ,,sunete” care disturbă liniștea vecinilor. La facultate, toate sălile erau ocupate, colegii mei din alți ani ori aveau examene, ori repetau cu profesorii. La filarmonică erau repetiții, de asemenea și la operă. Nu știam unde să mă duc să repet. Am avut zile în care l-am rugat pe un bun prieten să mă lase să cânt în mașina lui, deși chiar și așa privirile oamenilor care treceau pe lângă mine erau disprețuitoare, plus faptul că poziția pe care o aveam în mașină era defavorabilă pentru cântat. Nu știam unde să mă duc…
Fac o mică paranteză. Așa cum am spus mai sus, tinerii sau genul meu de adolescent își doresc să le facă pe toate și se implică în foarte multe lucruri, chiar dacă uneori acestea sunt peste măsura noastră. Exact în perioada aceea, când ne adunam toți colegii la examene și mă întâlneam chiar și cu cei de la alte secții pe coridoarele facultății, mi-a venit o idee care, de fapt, era un vis de-al meu pe care nu știam cum să-l concretizez, acela de a forma un grup de fete cu care să Îi cântăm împreună lui Dumnezeu și să-L preaslăvim. Am profitat că eram cu toții adunați și le-am propus celor care doreau să ne pregătim din timp, pentru iarnă, pentru colinde și pentru a-I cânta Domnului. Am primit reacții pozitive și bucuria lor mi-a oferit încrederea de a mă duce să îi cer binecuvântare ierarhului nostru pentru grupul psaltic.
Înainte de acest lucru, am trecut pe la catedrală și, în dreapta mea, cum am intrat pe ușă, era o fotografie mare a Cuviosului Gherontie (nu ştiu cine o pusese acolo). M-am apropiat de ea și l-am simțit lângă mine, ca și cum ar fi fost în carne și oase, apoi m-am îndreptat către partea stângă a bisericii.
Mergeam spre catapeteasmă și mi se părea că văd un om în genunchi cu mâinile ridicate, exact ca în poza pe care o păstram în ghiozdanul meu și la care mă rugam de fiecare dată când întâmpinam vreo problemă. M-am pus în genunchi exact în locul acela și simțeam prezența Cuviosului lângă mine. Nu știam ce să îi cer deși, lumește vorbind, aveam o mie de dorințe să îi spun și să îi cer ca un copil care cu nerăbdare așteaptă să își spună doleanțele tatălui său și să-și aplece capul pe pieptul său. Nu știu cum a trecut timpul… fusese ora 11:00 dimineața când mă așezasem lângă Cuviosul și, fără să îmi dau seama, când am deschis ochii şi m-am uitat la ceas era ora 13:30. Nu înțelegeam cum acele câteva secunde s-au transformat în ore, fără să îmi dau seama. Am fugit, pentru că la ora 14:00 se închideau ușile audienței și trebuia neapărat să iau binecuvântarea.
Cum am ajuns la sediul mitropolitan, imediat am fost primită, am primit binecuvântarea și la final, când să ies pe ușă, aud o întrebare datorită căreia astăzi pot cânta la orice oră fără să deranjez: „Dar tu ai unde să faci repetiții? Unde cânți?”. Această întrebare a fost ca din gura Cuviosului Gherontie, care a lucrat prin oameni pentru a mi se oferi un loc unde pot repeta până noaptea la ora 24:00.
Ana Nuţă,
Craiova
