Într-una din zilele de început de ianuarie din 2021, am coborât de dimineață cu soțul până la Alba Iulia, pe o vreme senină și uscată. Seara trebuia să ajungem la priveghiul unei bătrânele foarte credincioase și dragi din parohia noastră și am pornit liniștiți cu mașina înapoi spre casă.

Doar că, treptat, o ninsoare cu viscol destul de puternic a început să ne facă drumul din ce în ce mai dificil între Alba Iulia și Zlatna. Pe drumul național lucrurile au funcționat totuși încet și sigur. Când însă am intrat pe drumul cu serpentine dintre Zlatna și Almașu Mare, au început emoțiile. Zăpada era deja aproape până la marginea superioară a roților, urme de mașini erau doar două, mașina noastră e un simplu Opel cu motor de 1.4, iar întârzierea la priveghi era inevitabilă.
Chiar și așa, până când drumul a avut o pantă mică, lucrurile au decurs binișor. Soțul deja începuse rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. Mă rugam și eu împreună cu el, dar emoțiile creșteau pe măsură ce înaintam tot mai greu prin zăpadă, în curbe, în pantă și cu un motor turat de îți venea să îi plângi de milă. Soțul ținea controlul mașinii cu atâta încordare încât era roșu până în vârful urechilor.

Undeva, la mijlocul drumului, după ce grija Maicii Domnului ne-a ferit printr-o redresare uimitoare de a scăpa în șanț, eu am început să mă rog şi Cuviosului Gherontie. În încordarea lui, soțul m-a rugat să fac rugăciune către Maica Domnului sau, dacă vreau la Cuviosul, să o fac în gând. Și eu am continuat alternativ.
Momentul maxim de cumpănă a fost când motorul deja încins și obosit de turațiile maxime de peste o jumătate de oră (poate minune și luată ca fenomen singular), epuizat, a cedat în mijlocul unei curbe, în pantă. Copilul cel mare, care avea atunci trei ani, deja se trezise de atâta zgomot, percepea clar încordarea noastră și începuse să se teamă. L-am încurajat cum am putut și din fericire nu a început să plângă (orice părinte de copil mic știe că pe un asemenea fundal e mult mai greu să te concentrezi), evitând astfel şi riscul de a le trezi pe surioarele lui mai mici și de a crea un adevărat „concert”.

Și, în momentul acela, minunea s-a întâmplat: un Opel bătrânel și modest, fără 4×4, a pornit de pe loc, în curbă și în pantă, printr-o zăpadă care aproape începea să depășească roțile. Ajunși la priveghi cu o întârziere de mai bine de o oră, am început să le spunem tuturor minunea Maicii Domnului și a Cuviosului, care nu au lăsat să așteptăm în frig, cu cei trei copilași în spate, intervenția unui utilaj după care sunasem inutil la urgențe, întrucât era arondat unei arii geografice extrem de mari (a doua zi am aflat că intervenise pe drumul acela la două sau trei ore distanță față de momentul în care l-am parcurs noi).
Acestea s-au întâmplat la aproximativ o lună și câteva zile după ce născusem al treilea copilaș și am avut intenția de a scrie mărturiile împreună pentru a le propune spre publicare. Doar că, pe lângă ajutorul minunat dat în timpul sarcinii (m-a încurajat foarte mult citirea mărturiilor din volumele publicate și mi-a risipit îngrijorările legate de o a doua naștere în spital, în regim de pandemie și măsuri care mă contrariau), iar apoi, în timpul nașterii (când după ce am pus poza lui pe burtică am reușit să mă odihnesc puțin, iar apoi să nasc destul de repede și ușor), mi-a mai dat o lecție. Deși eram bucuroasă de cea de a treia sarcină și naștere ușoară, în mărturia mea strecurasem multe nemulțumiri și reproșuri vizavi de tratamentul din spital în timpul celei de-a doua nașteri, care a fost chiar la începutul pandemiei.

Eram foarte încântată de faptul că îmi făcusem timp să le scriu mai larg când, prima oară, am ieșit din programul de scris, fără să mă gândesc nicio secundă la faptul că acela va pierde tot odată ce accesez altă aplicație. Și, deși puțin supărată, am reluat în altă zi scrisul. Păstrând aproape la fel conținutul, am pățit altceva: telefonul mi s-a blocat (lucru neobișnuit pentru el) chiar înainte cu puțin de a termina de scris și, cumva, am pierdut iar întreaga „muncă”. Atunci m-am lăsat păgubașă și am zis că nu mai scriu. Și totuși, după câteva zile, cred (a trecut un an și nu îmi mai amintesc exact momentul), mi-am dat seama că a fost tot mâna Cuviosului la mijloc, ca să îmi arate două lecții mari: ajutorul Maicii Domnului nu îl lasă să fie pus pe seama lui, iar lucrurile neplăcute trebuie să respecte regula Sfinților Părinți: „Răul să îl scrii pe apă!”. Și iată că acum, la un an după cele două sau poate chiar trei rateuri de ordin tehnic, mărturiile s-au așezat frumos, într-un moment de liniște, într-un firesc încurajator și, cu siguranță, și într-un mod plăcut Cuviosului.

Farm. Ileana Muntean,
Glod, jud. Alba