Într-una din veri, Cuviosul era la noi. În acea perioadă încă mai picta biserici. Cred că dacă l-ar fi înscris cineva la un concurs de pictat de biserici, ar fi ajuns în cartea recordurilor. Avea atunci la el un bloc de desen, plin cu picturi sfinte (biserici, îngeraşi etc.). Lui îi plăcea să împartă el picturile cui socotea şi după propria sa apreciere. Cineva care era în vizită la noi, fără să-i ceară voie, a luat trei picturi din bloc. Eu eram plecată, dar când am ajuns acasă, Cuviosul mi-a spus cele întâmplate. Era clar supărat, dar resemnat totuşi că „cele trei picturi erau cele mai urâte”. Oricum, ca să nu se mai repete cele întâmplate, fără să spună nimănui, a ascuns blocul cu picturile după dulap, în dormitor.
După o zi, Cuviosul mi-a arătat blocul de desen ascuns. Era necăjit deoarece voia să-l scoată de după dulap, dar nu reuşea, ba, mai mult, din cauza încercărilor, acesta a intrat mai mult după dulap. Am încercat sub toate formele, l-am chemat şi pe soţul meu să ne ajute, dar nu am reuşit. Dulapul era mare, din lemn masiv, pe tot peretele, vreo patru metri lungime, aşa că ne-am resemnat că va rămâne acolo mult şi bine.
După vreo oră am revenit în dormitor şi … surpriză: Cuviosul era foarte fericit că-şi scosese blocul cu picturile. Dulapul era mutat cu un centimetru sau doi. Cum a reuşit?! Nu ştiu! În mod normal, nu era posibil. Dar eram deja obişnuită să nu mă mai mir de nimic când era vorba de Cuvios. (E.T.)
