Sora mea a mers împreună cu tata după dânsul la Alba Iulia şi l-a adus la noi acasă, la Negreşti-Oaş.
Când a intrat în casă, era pornit televizorul. S-a pus în faţa lui şi se tot minuna, de parcă nu ar mai fi văzut niciodată în viaţa lui: „Ioai, dragă!”. Şi apoi a început să cânte: „Dealu-i deal şi valea-i vale/ Lunca-i luncă până moare!”. De vreo trei ori a tot cântat asta.
Nu mi-am dat seama ce vrea să însemne. Recent, când am analizat împreună cu soţul meu întâmplările noastre cu Cuviosul, ne-am dat seama că, de atunci, el nu mai este atât de concentrat când se uită la televizor. Acesta era un motiv de mare supărare între noi, că nu mai auzea nimic în jur atunci când privea vreo emisiune la televizor. Puteam să îi spun oricât de tare ceva, că nu mă auzea. De atunci, nu a mai fost problema televizorului, nu am mai avut discuţii despre acest lucru.
L-a întâlnit tot atunci pe bunicul meu, care încă mai trăieşte. E născut în 1925. Îi tot spunea bunicului: „Nouă, una ni-i cununa!”. Nu ştiu ce a vrut să îi spună. Îmi doresc să fie şi pentru el o încununare în Cer, că este un om credincios.
Ec. Angelica Torz,
Negreşti-Oaş
