„Murise Ioan Raţiu, iar în 23 ianuarie 2000 urma să fie înmormântat la Turda. Cuviosul era la noi şi ne-a spus că va merge şi el: „Şi merìtă, dragă, că a fost milostiv cât a trăit!” Am rămas uimiţi când ne-a spus că va merge duminica, cu trenul până la Câmpia Turzii, în timpul Sfintei Liturghii. Era foarte strict în ceea ce priveşte cinstirea duminicii: participare la Sfânta Liturghie (inclusiv la Vecernia de sâmbătă seara şi la Utrenie), fără deplasări, iar de lucru, ce să mai vorbim? Dimineaţa ne-am trezit la timp pentru ca el să ajungă la tren. Atunci nu aveam maşină ca să îl ducem la gară. Doar că planul nostru nu s-a potrivit cu al lui. Oricât i-am spus să se grăbească, nu aveam cu cine. Ne-am rugat în ritmul lui. Ba, mai mult, a început să cânte, iar noi eram cu ochii pe ceas, convinşi fiind că în 15 minute nu are cum să ajungă la gară (atât mai era până la venirea trenului). La „Fie numele Domnului binecuvântat!”, a cântat de două ori cu o melodie după N. Lungu, iar a treia oară, a început cântarea pe altă melodie, mult mai lentă, cu explicaţia: „Aşa se cântă pe la noi, prin Ţara Făgăraşului.” Singurii care se agitau eram noi. A plecat când mai erau 5 minute până la venirea trenului. Ne-am aşteptat să îl întâlnim la catedrală, convinşi fiind că nu a ajuns la tren. Seara a venit de la Turda. Când l-am întrebat cu ce a mers, ne-a spus: „Da, dragă, ca o minune! Când am ajuns în gară a venit şi trenul.” Întârziase trenul doar cât să ajungă el la gară. (P.D.)
