„L-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie în urmă cu 38 de ani la M-rea R. Eram începătoare şi aveam ascultare la trapeza muncitorilor. Aşa am intrat pentru prima dată în contact cu Cuviosul. Nu voia să mănânce cu muncitorii pentru că ei făceau tot felul de glume şi lui nu-i plăcea şi al doilea motiv era că în zilele de post voia să mănânce fără ulei.
Mi-a fost tare drag de el pentru că maicile mi-au spus că este un nebun pentru Hristos şi eu nu mai avusem ocazia să văd aşa ceva, doar ce citisem în vieţile sfinţilor, iar începătorii sunt mereu tentaţi să descopere metode de nevoinţă, pe care apoi să le pună în practică. Curiozitatea mea era foarte mare, voiam să aflu cât mai multe despre el, aşa că am început să-l urmăresc cum se roagă, ce face, ce mănâncă.
Mi-a fost înlesnită această urmărire de faptul ca aveam chilia lângă Paraclis unde el se ruga foarte mult la icoana Maicii Domnului şi la Troiţa de la intrare. Aşa mi-a fost dat să-l văd rugându-se cu mâinile ridicate, cu cuvinte proprii, în cel mai normal mod posibil atunci când credea că nu-l vede nimeni.
Avea un simţ auditiv extraordinar, la fel ca o căprioară, de cum auzea cel mai mic foşnet începea să se strâmbe, să-şi facă crucea apăsând pe acelaşi umăr de mai multe ori, strâmbându-şi capul şi scuipând peste umeri, timp în care se asigura că momentul lui de singurătate şi rugăciune firească nu a fost descoperit de nimeni. Făcea nenumărate metanii, rugându-se pentru toţi care duhul îl încredinţa că au nevoie. Nu l-am văzut niciodată făcând rugăciune citită din cărţi, doar cu cuvinte proprii. La trapeză mânca puţin, maica bucătăreasă îi oprea mâncare fără ulei în zilele de post, mâncând doar seara şi atunci fără sa se sature.
De multe ori spunea tot felul de lucruri la care noi nu le înţelegeam sensul. Odată, când de abia primisem şi eu scufia, deci eram o începătoare, fiind zi de sărbătoare aveam de dus farfuriile cu prăjitură de la cămară la trapeza maicilor. Cuviosul era lângă scările pe unde treceam şi dintr-o dată începe să sară în sus şi să bată din palme zicând: „Ioi dragă, ţi-a pus îngerul mâna în cap! Ioi dragă, uite pe maica stareţă! Ioi dragă, maica stareţă, maica stareţă, ţi-a pus îngerul măna în cap! Ioi dragă, ioi dragă!”. Bineînţeles că nu am înţeles nimic, dar după vreo 15 ani, când prin tragere la sorţi am ajuns stareţă pentru o altă mănăstire, maicile mi-au adus aminte: „Ştii când Cuviosul ţi-a zis maică stareţă?”.
Odată când eram într-o încercare foarte grea şi i-am cerut un cuvânt, s-a posomorât la faţă, a stat puţin tăcut apoi a început să facă închinăciuni zicând: „Dumnezeu să-ţi dea răbdarea lui Iov, Dumnezeu să-ţi dea răbdarea lui Iov, Dumnezeu sa-ţi dea răbdarea lui Iov!”. Acesta era răspunsul pentru aceia care urmau să treacă prin încercări grele.
Altă dată, după ce silită de împrejurări am părăsit locul unde Dumnezeu mă pusese să păstoresc, mi-a zis: „De ce ai plecat de acolo? Nu tu trebuia să pleci, altcineva trebuia să plece, locul tău era acolo unde te-a pus Maica Domnului şi Cuvioasa Parascheva!”.
Odată eram cu o tânără care aspira spre monahism, i-am prezentat-o zicând: „Sora L, este din neamul nostru!” I-a plăcut foarte mult, a început să zâmbească şi a făcut din cap în semn aprobativ că a înţeles ce vreau să zic.” (Monahia S.)