Era seara… târziu… când a sunat telefonul… Era tatăl meu. Mă sunase să îmi spună că este în Maramureş şi să mă rog pentru dumnealui, deoarece avusese un accident grav: intrase cu scuterul într-o maşină, iar medicii îi spuneau că e posibil să aibă câteva coaste rupte, iar la cap să fie nevoie de nişte copci. M-a mai rugat să nu spun la nimeni, nici mamei mele, nici surorilor…
M-am îngrijorat foarte tare având în vedere starea de sănătate a dumnealui deoarece, tatăl meu nefiind un om religios, pentru prima dată în viaţa mea l-am văzut punându-şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. M-am rugat toată noaptea cu lacrimi Maicii Domnului să îl ajute cum ştie, pentru că eu nu aveam nicio putere (eu eram în Craiova, tata era în Maramureş).
A doua zi am mers la Sfânta Liturghie la Catedrala Sf. Dumitru. După ce m-am miruit, am mers să iau anafură, iar în spatele meu am auzit pe cineva şuşotindu-mi:
– Ioai, dragă, dar tăticuţul cuvioşiei tale e bine!
Era Cuviosu’!
Pe vremea aceea nu ştiam cine este! Pentru mine era un bătrânel simpatic, foarte credincios, care îmi făcea cadouri diverse iconiţe, cruciuliţe, pietricele din Sf. Munte Athos (de pe vârful Muntelui Athon)… dar care uneori mai avea un comportament mai ciudat (din cauza vârstei – mă gândeam eu…). Ii auzisem pe oameni că îl strigau Cuviosu’ şi aşa îi ziceam şi eu…
Ştiind că nu am voie să spun la nimeni, pentru că aşa îmi zisese tatăl meu, i-am răspuns:
– Da, Cuvioase, ştiu că e bine (gândindu-mă în acelaşi timp că, dacă ar şti dumnealui ce păţise tata, sigur nu ar mai zice aşa)!
Dar Cuviosu’, scotocind într-un buzunărel al cămăşii după o cruciuliţă se ţinea după mine şi îmi zicea:
– Dragă, dar nu înţelegi că tăticuţul e bine, dragă, e bine…
Atunci am început să plâng şi să îi spun ce păţise tata, iar dumnealui cu faţa veselă şi luminoasă îmi repeta:
– Dragă, dar tăticuţul cuvioşiei tale este bine, chiar acum a ieşit pe poarta spitalului…
Apoi mi-a dăruit o cruciuliţă, m-a gâdilat puţin… apoi l-am sunat imediat pe tatăl meu să îl întreb ce mai face, la care dumnealui mi-a răspuns:
– Tată, sunt bine, chiar acum ieşii din spital. Am câteva copci la cap, iar la coaste sunt doar lovit…
Acesta era Cuviosul Gherontie…” (Cristina P., Craiova)
